Turul Franței și un câștig deloc marginal

Text de Elena Nicolae.

La un moment dat, m-a întrebat cineva pe ce mă bazez când fac predicții legate de cine va câștiga etapele importante sau clasamentul general din Turul Franței. Am ezitat să răspund, pentru că lucrul pe care mă bazez nu poate fi măsurat, nu poate fi comparat și se poate transforma fulgerător din avantaj în dezavantaj. Însă o declarație făcută de managerul echipei care a confiscat Turul Franței în ultimii ani, sir David Brailsford, m-a ajutat să-mi fac curaj. Cuvintele lui sunt despre directorul sportiv Nicolas Portal, a cărui dispariție a lăsat un gol imens în invincibila armură a Ineos. “He and I were total opposites really. He was emotional, he was kind, he was very creative, he had flair and style — but it all worked. In that sense, trying to replace him — he had a unique skillset. Nobody has won as many Grand Tours as he had in that space of time” („El și eu eram cu totul opuși, pe bune. El era emoțional, bun, foarte creativ, avea fler și stil – dar toate acestea au funcționat. Din această perspectivă, este imposibil să încerci să-l înlocuiești – avea un set unic de calități. Nimeni nu a mai câștigat atât de multe Mari Tururi ca el într-o perioadă similară”).

Nicolas Portal, care a murit în martie anul acesta din cauza unui atac de inimă, a fost ciclist profesionist înainte de a deveni manager și, din 2013, director sportiv la Team Sky (actuala Ineos).

Sir Brailsford ia deciziile pe cifre și matematică; Nicolas Portal se baza și pe intuiție. Pe sir Brailsford nu-l interesează reversul emoțional al anumitor decizii; pentru Nicolas Portal era important și cum se simt cicliștii pe care-i trimitea în competiție. Sir Brailsford a lansat în piață conceptul de „marginal gains”, impunând atenție la cele mai mici detalii, de la alimentație, până la materialul din care sunt confecționate echipamentele; Nicolas Portal, în culise, înțelegea cât cântărește, în cariera unui ciclist, o suspiciune de doping, un stagiu de pregătire cu oamenii potriviți sau nașterea unui copil. Pot doar să-mi imaginez cât de dificile și obositoare trebuie să fi fost negocierile dintre Portal și Brailsford pe loturile de Mari Tururi. Pentru că Sir Brailsford nu înțelege nici acum pe deplin avantajul imens pe care îl oferă emoția. De-asta spune „BUT it all worked”.

Ce e dincolo de calcule

Ciclismul nu este un sport oarecare. Este ceva ce poate fi privit, admirat, dar și TRĂIT, dacă știi să te dai pe bicicletă. Te simți un pic Sagan, când faci un „weelie”, sau un pic Nibali când sari peste un limitator de viteză… În ciclism poți „imita” destul de fidel ceea ce experimentează un profesionist. Poți încerca diete, pentru a vedea dacă o greutate ca a lui Froome te ajută pe cățărări; poți încerca antrenamente specifice – pe Teide, dacă vrei – pentru a-ți optimiza forma; poți să-ți cumperi – dacă ai bani – BMC-ul pe care pedalează Van Avermaet sau echipamentele Rapha în care se îmbracă Education First. Poți să ÎNȚELEGI. Poți să identifici valorile care stau în spatele echipamentului, antrenamentului, competiției. Și te emoționezi când vezi că sunt aceleași cu ale tale.

Trei argumente:

  1. În ciclism ai nevoie de putere fizică și psihică. Într-un Mare Tur, un ciclist pedalează în jur de 3.500 de km în 21 de zile, cu diferențe de nivel năucitoare, pe șosele care șerpuiesc amețitor pe marginea prăpastiei. Pentru a face asta, ai nevoie de DISCPILINĂ, ANDURANȚĂ și REZISTENȚĂ. Ne emoționează până la lacrimi cicliștii care se urcă din nou pe bicicletă după o căzătură care le rupe oasele și le sfâșie pielea, doar pentru a se asigura că pot lua startul și a doua zi. Iar asta este ceea ce vedem; ce să mai spunem de regimul extrem de strict – alimentar și de antrenament – pe care trebuie să-l respecte?! Cât despre tăria psihică, nimic nu este mai impresionant decât să vezi SACRIFICIUL unui ciclist care renunță la propriile ambiții pentru succesul echipei și al liderului desemnat.
  2. Nu vedem ciclism la știrile „sportive” de la ProTv pentru că cicliștii nu fac scandaluri în baruri și nu-și etalează mașinile scumpe. În ciclism există o mulțime de REGULI care trebuie respectate. O parte nici măcar nu sunt scrise în regulamente, ci fac parte din CODUL DE ONOARE al acestui sport – de exemplu, regula de a aștepta ca purtătorul tricoului de lider în clasamenul general să se întoarcă în pluton, dacă are o defecțiune tehnică. Cicliștii trebuie să aibă o CONDUITĂ SPORTIVĂ și în afara competițiilor (nu știu dacă este valabil și în alte sporturi, dar comisarii le pot face observații inclusiv în vacanțe, iar în timpul competițiilor îi pot penaliza și după terminarea etapelor, la masă sau la plimbarea de relaxare). Conduita lor impune RESPECT și ne oferă un model de urmat.
  3. În niciun alt sport suporterii nu sunt atât de aproape de sportivi (Vorbim, desigur, despre vremurile fără pandemie). Sportivul aude încurajările (sau înjurăturile) suporterilor; acceptă sticla de apă oferită de pe margine; simte atingerile de îmbărbătare sau îmbrâncelile. În regulamentul UCI sunt prevederi stricte privitoare la transmiterea periodică de informații din cursă, astfel încât toată lumea să știe care este situația. Oricum, mai nou, vedem live aproape tot ceea ce se întâmplă într-o competiție, chiar mai bine decât comisarii, care nu văd decât ceea ce se întâmplă lângă ei. TRANSPARENȚA este unul dintre dezideratele ciclismului, iar asta se referă inclusiv la dopaj, un subiect extrem de sensibil în sport. În ciclism nu doar că există un sistem drastic de control (cicliștii pot fi verificați inclusiv în luna de miere), dar sportivii au ceea ce se numește pașaport biologic, care poate semnala, la rândul său, anomalii. Angajamentul acesta, cel puțin teoretic, al cicliștilor față de CORECTITUDINE ne oferă încă un argument să-i iubim. Uneori atât de mult, încât le găsim scuze și pentru abateri 🙂

Anomalii în microclimate

Julian Alaphilippe a purtat anul trecut tricoul galben timp de 15 zile. Nu figurase pe lista favoriților pentru clasamentul general și nu avea echipă care să-l susțină. Din punctul de vedere al calculelor, ceea ce s-a întâmplat a fost anomalie. Sunt convinsă că sir Brailsford a prevăzut cumva, în calculele sale, o asemenea variabilă. Dar nu cred că era sigur pe rezultatul final.

Într-un Mare Tur există trei asemenea variabile care pot să-ți dea calculele peste cap. Pentru că într-o asemenea competiție se crează trei microclimate favorabile anomaliilor.

Microclimatul 1

Fiecare Mare Tur este diferit de celelalte. Începând cu traseul și terminând cu atitudinea spectatorilor de pe margine. Iar aceste amănunte pot face diferența și pot da peste cap calculele. Anul trecut, energia și încurajările de pe drum i-au dat putere lui Alaphilippe să țină de galben. În urmă cu trei ani, Chris Froome s-a confruntat cu un public extrem de ostil (un spectator a aruncat cu urină în el de pe marginea drumului). Pe el l-a ambiționat, pentru că așa e construit psihicul lui. Nu sunt sigură, însă, că rezultatul ar fi fost similar în cazul altui ciclist.

Microclimatul 2

Când te uiți la pluton, poți identifica ușor echipele dezbinate și echipele unite; echipele încrezătoare și echipele timorate. Este izbitoare diferența dintre Ineos, care a mers în Franța cu o echipă nerodată și cu un lider ne-experimentat, și Jumbo Visma, care are o echipă omogenă, conștientă de puterea ei: Ineos stă la cutie, pe când Jumbo Visma și-a asumat rolul de patron al plutonului. Sir Bradley Wiggins a pus ieri degetul pe rană când a remarcat că Ineos nu mai pare echipa de pe vremea lui Chris Froome, când cicliștii aveau în jurul cui să se adune. În situația Ineos este și Movistar, care și-a schimbat garnitura de rutieri. Pe hârtie, aceste echipe par în regulă, dar drumul arată că nu sunt. Situația echipelor care se află în dificultate financiară sau care vor fi desfințate la final de sezon este destul de previzibilă (iclusiv matematic). Acolo nu mai prea putem vorbi despre echipă (sau faci mai greu ordine) pentru că cicliștii sunt interesați să arate ce pot, pentru a-și găsi un contract avantajos.

Microclimatul 3

Se discută mult în social media despre cum era să-l bată Marc Hirschi pe Julian Alaphilippe în etapa 2. Nu cred că ar fi putut. Julian a vrut să câștige ca să poată să-l salute, în cer, pe tatăl său. Nu-l cunosc pe Hirschi, dar nu cred că a avut un motiv mai puternic. Anul trecut, Julian a ținut de tricoul galben pentru că în acel tricou dorea să-l îmbrățișeze pe tatăl său, care-l aștepta la final de etapă în scaunul rulant. Anul acesta va ține de el pentru că galbenul se vede mai bine de sus.

A fost o explicație lungă pentru câteva previziuni, nu? 🙂

Așadar, pe cine pariez cu prima șansă:

Julian Alaphilippe. Pentru că are o motivație personală unică și toată Franța de partea sa. Plus că i se potrivește traseul.

Miguel Angel Lopez. Pentru că beneficiază de un climat stabil în echipă și de coechipieri puternici – Astana a fost singura echipă care a îndrăznit să conteste, în etapa a doua, rolul de patron al plutonului pe care și l-a asumat Jumbo Visma.

Tom Dumoulin. Pentru că vrea să demonstreze că și-a revenit 100%. În plus, Primož Roglič nu arată ca și cum ar fi pregătit, după căzătura din Dauphine.

Șansa a doua:

Richard Carapaz. Dacă Ineos nu colapsează total. Carapaz se poate baza pe doi foști coechipieri de la Movistar – Andrei Amador și Jonathan Castroviejo -, pe când Egan Bernal nu poate conta pe nimeni în mod special.

Sergio Iguita. Dacă Rogoberto Uran va face corect transferul de putere în echipă.

Jokeri:

Thibaut Pinot. Pentru că teoretic are și echipă și motivație să câștige. Practic… parcă tot timpul îi lipsește ceva…

Mikel Landa. Pentru că am o poză cu el de la Giro 2019 și aș vrea să o postez când e „pe val” :D.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *