Șase decenii pe bicicletă

La o zvârlitură de băț de Carei, la Viile Carei, Cristian Derșidan așteaptă cu nerăbdare ziua de sâmbătă, 29 august, când începe Turul Franței. Îi este dor să-i audă pe Manolo Tertzian și pe Alex Ciocan, ale căror comentarii „te fac să visezi, când descriu istoria și peisajele locurilor, te coboară cu picioarele pe pământ, când descriu tacticile, strategia și manevrele cicliștilor și îți reamintesc să mămânci – nu orice, pentru că nu-i așa?, fără energie nu se poate!”.

Energie. Asta reușește și el să transmită, cu fiecare cuvânt pe care-l rostește zâmbind, dacă e despre bicicletă și ciclism. La 68 de ani, Cristian nu concepe să treacă o zi fără să urce pe bicicletă. Iar o zi din viața lui „de la vie” arată așa: trezirea pe la 6.30-7.00, echiparea de „scandal”, indiferent de vreme și temperatură, și plimbarea de dimineață cu câinele. Apoi, funcție de anotimp și conjunctură – cu bicicleta la piață după cumpărături, tuns iarba, toaletarea pomilor fructiferi, ordine și curățenie în curte și, bineînțeles, antrenamentul. „Menționez că ies cu bicicleta, de antrenament sau de curse, înainte de masă și/sau seara, funcție de temperatura exterioară. Sunt zile când parcurg 40-50 km, iar altele cu 80-90 km. Zona din jurul Careiului e ușor vălurită, sate cochete și drumuri perfect asfaltate”. Remarcabil, nu-i așa? Mai ales că reușește să facă asta deși nu are degete la mâna dreaptă.

Text de Elena Nicolae

La un an după Revoluție, în Carei s-a sistat livrarea agentului termic la blocuri. Pentru a nu sta în frig, Cristian Derșidan a montat o sobă de teracotă între cele două camere ale apartamentului în care locuia. Și-a pierdut degetele tăind lemne pentru foc. „A doua zi după operație, am cerut hârtie și pix pentru a învăța să scriu cu mâna stângă. Am ajuns să scriu bine, dar după două luni de la operație, mâna dreaptă mi s-a dezumflat complet și, cu ajutorul falangei și jumătate rămase din degetul mare, am reluat scrisul cu mâna dreaptă. Și așa scriu și azi”, spune el, precizând că s-a recuperat prin exerciții zilnice cu o minge medicinală care l-a ajutat să-și refacă musculatura pumnului.

Cum pedalează, întrebați?

„Nu am făcut nici o modificare la biciclete. Dar fizica nu poate fi păcălită, așa că pierd timp la schimbarea vitezelor și la frânare”, explică el. Ca să fie mai clar, compară rezultatele pe care le-a obținut la edițiile din 2018 și 2019 a competiției Cursa Dunării Călărășene. În 2018 traseul a fost „cvasi-drept și plat”, pe malul brațului Borcea al Dunării, o cursă liniară, fără schimbări de viteze și frânări, ceea ce i-a permis să se claseze pe locul II la grupa de vârstă; în 2019, cursa s-a desfășurat pe circuit, „nu tehnic, dar cu două ace de păr”. „Înainte de cursă mi-am informat prietenii prin e-mail că nu am șanse, deoarece, după calculele mele, tactica cursei va implica 445 de schimbări de viteze și circa 80-90 de frânări. Iar cele 80-90 de frânări se produc simulan cu schimbarea vitezelor pe maneta cu mâna fără degete (în principiu). Timpul pe care-l pierd eu, în comparație cu un coleg concurent cu toate degetele, este de cca 0,2 secunde la fiecare schimbare simplă de viteze, cca 0,4 secunde la schimbare combinată cu frânare. Adică la un calcul simplu, pierd în jur de 3-4 minute pe durata desfășurării cursei. Ceea ce este enorm. Și așa a și fost, m-am clasat al IV-lea”.

Dar el nu participă la curse doar pentru a se clasa pe podium. Merge pentru bucuria de a întâni oameni care au aceeași pasiune și de a fi printre tineri „ambițioși, inteligenți, cu spirit competitiv și menținându-se raționali și fair-play” (în imagine alături de Eduard Grosu, unul dintre cei mai titrați ciliști români ai momentului). Merge pentru plăcerea de a vizita locuri noi – „fiind pensionar, îmi permit luxul de a sta mai multe zile vizitând locurile în care se desfășoară cursele” – și de a savura delicii locale, cum este faimoasa saramură de crap cu mămăliguță, oferit de gazdele Cursei Dunării Călărășene la finalul competiției.

Cum s-a apucat de pedalat?

În anul acesta atipic, când Tour de France începe la final de august, Cristian Derșidan nu va participa la nicio competiție: „Turul Clujului, chiar reprogramat, se pare că nu se va desfășura. Pentru mine cele 3 zile de competiție de la Cluj rămân cea mai frumoasă, completă (CTI, fond și circuit) și una dintre cele mai bine organizate curse de ciclism, deschise și pentru amatori, din România”. În topul preferatelor sale se mai regăsesc cursele Road Grand Tour, „care aduce un suflu nou în peisajul ciclismului nostru”, Gentlemen’s Race organizată de Tura de noapte Cluj, cursa de ciclism din cadrul Festivalului Părădăicilor de la Macea și Cupa Damila Măciuca, din apropiere de Râmnicu Vâlcea. Răzbate părerea de rău din cuvintele sale, dar nu e regretul acela de sfârșit de lume. Așa trebuie să se simtă lipsa declarațiilor de dragoste într-o poveste de iubire veche, așezată, care există indiferent de ele. Pentru că bicicleta, în povestea lui, înseamnă mai mult decât performanță și competiție. Înseamnă copilărie, prietenie, libertate, viață.

S-a urcat prima dată pe bicicleta tatălui, pe la 4-5 ani. A învățat să pedaleze pe o parte a bicicletei, cu piciorul drept strecurat pe sub bara orizontală a cadrului, ca toți cei care și-au trăit copilăria în comunism și nu au avut o bicicletă de damă pe-acasă. Prima bicicletă a primit-o pe când avea șapte ani, de la bunica Veronica. Era o ESKA SPORT, de producție cehoslovacă. „Drumurile erau din macadam sau piatră cubică. Împreună cu cel mai bun prieten al meu, născut în vecini, ne-am apucat să facem zilnic 30 de km în cca. 1 oră. Reperul de întoarcere era o bornă kilometrică care indica Carei 15 km. Apoi, prin anii 1963-1964 am participat la 2 concursuri OPEN de ciclism, organizate pe distanța de cca. 16 km. Aveam 11-12 ani și concuram cu adulții. Mi-a plăcut mult”, rememorează el. L-a ajutat mult pe bicicletă și faptul că, din 1961 a făcut parte din echipa de atletism a Școlii Generale Experimentale nr. 1 Carei, și făcea trei antrenamente a câte 2 ore pe săptămână. A participat la probele de viteză – 100m, 200m, 400m, și deși nu a obținut rezultate notabile, a avut norocul să fie îndrumat de profesori excepționali („le sunt profund recunoscător și azi”), de la care a învățat cum să se încălzească înainte de efort, cum să se comporte în competiție (tactică, strategie, dozarea efortului), cum să pună pe prim plan sănătatea și nu rezultatul, cum să se recupereze după efort.

Despre viteză și alți demoni

De la tatăl său a moștenit nu doar dragostea de bicicletă, ci și pasiunea pentru automobilism (a făcut și karting în anii 1960-1970). A concurat 5 ani în Campionatele Republicane de Viteză pe circuit și Viteză în Coastă și are în palmares o victorie la etapa Oradea-Viteză pe circuit, obținută în 13 iulie 1985, cu Dacia 1410 Sport, la categoria Începători. Nu i-a luat însă prea mult timp să realizeze că de fapt nu-i place viteza: „La atletism am conștientizat pentru prima dată că a parcurge 100 m plat în 10’ este echivalentul cu 36 km/h. Mai târziu am făcut un calcul simplu: în timpul deplasării (alergare, ciclism, karting, automobilism) poate să apară un obstacol (cunoscuta coajă de banană, o piatră, o groapă, un alt obiec aflat în deplasare etc.). În prima faza se formează imaginea pe retină, se transmite centrului vederii, apoi creierul analizează și trimite comanda mușchilor mâde la mâini, picioare, abdomen. În final apar întârzierile mecanice (frână, ghidon, pedale). Și uite așa se adună între 0,6’-1’. La 72 km/h într-o secundă parcurgem 20m! Adică e posibil ca pe această distanță să nu producem nici o acțiune de evitare a obstacolului”. Formula 1 la automobilism, adaugă el, este stress pur: „Nici vorbă de a savura cursa, de plăcerea de a conduce, totul e pe reflex. Acesta e motivul pentru care eu prefer să savurez o competitie, decât să mă stressez cu viteza. Pare un nonsens, dar nu e. Viteza e bună până la apariția stressului. Peste, nu e nici o plăcere”.

Tot dorința de a alunga stresul din viața sa l-a făcut și să se mute, în 2006, la Viile Carei. „M-am născut și am copilărit la casă cu grădină, curte și … ciobănesc german (în imagine este lupoaica Persa, care din păcate nu mai trăiește). Viața m-a trimis și la bloc, dar dragostea de teren, pomi fructiferi și aer curat m-a făcut să iau aceasta decizie. Care înseamnă și multă muncă fizică, desfășurată în aer liber”. Iar în această combinație dintre viața la țară și bicicletă pare să fii găsit secretul energiei pozitive care-l însoțește, ca o aură. Mai degrabă după această lumină, decât după degetele lipsă, o să-l recunoașteți la următoarea cursă la care sper să aveți șansa să-l întâlniți.

Pe mine m-a făcut să realizez un lucru important: vreau să fiu ca și Cristian Derșidan, când o să fiu mare! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *