Biciclit în vremea pandemiei comuniste

Trebuie să recunoaștem că zilele astea ne-am plâns de milă din cauza restricțiilor impuse din cauza pandemiei de coronavirus și e normal să se întâmple așa. Cei care știu care e senzația de a face mișcare în aer liber e normal să simtă că se sufocă în propriile case. Chiar dacă au și curți. Întâmplarea face ca la începutul acestei săptămani să ajungă la mine o serie de povestiri trăite de un domn absolut savuros la începutul anilor 80. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri se impune precizarea că în vremea comunismului era destul de greu, la limita imposibilului chiar, să poți ieși din tară. Iar dacă reușeai existau o mulțime de limite și condiții care te-ar fi făcut să renunți chiar dacă ți se dădea voie să ieși. De exemplu, nu aveai voie să pleci din țară cu o sumă prea mare de bani. Cardurile nu existau, iar banii erau doar cash. Imaginați-vă doar cât de complicat era!  Practic erau reguli ca în vreme de pandemie. Comunistă.

Revenind, vă spuneam că am dat peste niște rânduri scrise de Lucian Bîrla, un domn absolut senzațional, care efectiv iubește bicicleta și mersul pe ea dintotdeauna. El povestește cum a reușit să plece împreună cu câțiva prieteni în 1983 într-o călătorie de tip Euro Tour. Am reușit să-l contactez telefonic pentru a-i cere acceptul de a-i face cunoscută experiența și cu această ocazie am avut șansa de a povesti preț de vreo 90 de minute cu el despre diverse aventuri trăite și despre planurile pe care le are.

Vă spun atât: acum are 68 de ani, în 2017 s-a pensionat și chiar în acel an a plecat într-o călătorie cu bicicleta prin Europa pe traseul Lisabona, Cabo Sao Vicente, apoi spre Spania înspre Gibraltar, Malaga, Barcelona, apoi pe malul mării până în Marsilia, a continuat pe malul Ronului spre Avignon, Lyon, Geneva, Lausanne, Frankfurt, Ulm iar de acolo pe malul Dunării, Viena, Bratislava, Budapesta. Aproximativ 10 săptămâni, din 15 mai până pe 01 august, vreo 5.000 de kilometri.

În 2018 a pornit din nordul Germaniei, din Berlin spre Potsdam, Munster, apoi spre Olanda pe lângă Utrecht până în Amsterdam, apoi pe malul oceanului până la Haga, de acolo spre Hook of Holland de unde a luat feribotul până la Harwich în Marea Britanie, a urmat Londra, după care a mers spre Canalul Mânecii de unde iar a luat feribotul, de data asta până în Franța, din pasul Calais spre Dunkerque, de acolo spre Lille, unde a străbătut una dintre etapele emblematice ale Turului Franței, Paris-Roubaix, apoi a mers spre Bruxelles. Aproximativ două luni și vreo 3000 de kilometri.

În 2019 a pedalat toată Italia. Vreo 7 săptămâni și vreo 3500 de kilometri, pornind de lângă Trieste, Pordenone spre Passo San Boldo unde a asistat la o etapă din Turul Italiei. De acolo a coborât spre Mantova, Verona, Milano, Monza, unde a avut șansa de a face un tur cu bicicleta pe celebrul circuit, apoi Lacul Como, Novarra, Torino, Montferrato, Parma, Imola, Rimini, apoi pe malul Mării Adriatice până în Veneția și la final Padova.

Pentru 2020 avea pregătit un traseu de aproximativ 3500 de kilometri în Franța dar, cel mai probabil, va fi nevoit să renunțe la el. Ar fi plecat din Pasul Calais, coasta Normandiei, mănăstirea San Michel, valea Loirei, Paris, Verdun, Luxembourg, cu final în Belgia, la Liege.

Pentru 2021 plănuiește o tură în Spania. Cu autobuzul până la San Sebastian, de acolo spre Bilbao, Santiago de Compostela, Madrid, Zaragoza.

În 2022 ar vrea Danemarca, iar pentru 2023 plănuiește să meargă în Norvegia. Toate astea le face singur, cu o pasiune greu de descris în cuvinte. Distanțele de mii de kilometri dintre țări pentru el sunt doar peisaje care îi produc bucurii și fericire.

În urma discuției avute cu el am decis ca la prima ocazie să facem un interviu pentru Cardioguerrilla. Abia aștept această primă ocazie. Deocamdată va las mai jos povestea aventurii sale EURO TOUR 83.

EUROTOUR 1983

 „ În urma unei așa zise  “provocări” primite pe Facebook, Andrei Sergiu și alți prieteni mi-au sugerat să dezvolt o postare. Adică povestea primei mele ieșiri cu bicicleta în Europa, aș adauga “Europa socialistă”, în urmă cu aproape 40 de ani. La acea vreme nu aveam dreptul la liberă circulație și eram obligați să călătorim doar în țările comuniste (și chiar și așa obținerea pașaportului și a  vizei de la statul român era o mare problemă) așa că am inclus în planul de călătorie următoarele țări: URSS-ul (fosta), Polonia, Cehoslovacia (fosta) , Ungaria, ieșirea din țară urmând să fie pe la vama Siret, iar intrarea prin vama Borș.

Traseul făcut, trecea prin capitale și orașe foarte importante, pe care le știam din cărțile de școală sau din poveștile altora, folosind doar hărțile și broșurile turistice !!! Cred că de la aceste broșuri turistice a pornit de fapt ideea unei călătorii.

Sincer, mă apucă groaza când mă gândesc cum era pentru că acum folosesc GPS-ul, traseul îl fac pe Bikemap, obiectivele și documentarea detaliată pe Google, totul cu un an înaintea călătoriei, pentru fiecare zi chiar, cu kilometri, cu locurile de campare, obiective de vizitat, postările și conexiunea cu prietenii pe Facebook și email, legătura permanentă cu familia prin telefon, șamd.

Am să încep cu obținerea “aprobării de călătorie”. Mai întâi problema primordială a fost chiar la firma unde lucram atunci, Combinatul de Utilaj Greu-Fortus, Iași. Era nevoie de o aprobare de la colectivul colegilor de muncă din secția unde lucram, una de la sindicat, una de la organizația de partid a secției (mare problemă pentru mine, că nu eram și nu am fost membru de partid). De la fiecare am obținut “un proces verbal” de bună purtare si recomandarea de a obține pașaportul de călătorie.

Vreau  să menționez că  pașaportele stăteau la Serviciul Pașapoarte. Procedura de însușire a pașaportului era așa: dădeai buletinul, primeai pașaportul și în 24 ore părăseai țara, iar la întoarcere, tot în 24 de ore, procesul invers.

Aceste “documente” le-am depus la serviciul pașapoarte urmând să aștept primirea pașaportului, cu vizele, inclusiv  valuta echivalenta a 250 lei ( salariul meu de inginer era 1800) pentru toate țările la un loc. Deci trebuia oficial, să ne descurcăm o lună de zile prin trei țări cu doar contravaloarea celor 250 de lei. Un dolar era 5 lei pe piața neagră.

Am găsit în original, câteva broșuri și hărți, folosite la “planul călătoriei”, pe care le prezint mai jos. Cu această ocazie aș vrea să menționez două nume, Dan Lascu și Traian Mihordea,  care din păcate acum  nu “vor” să mă mai însoțească, doi dintre mulții prieteni și colegi , cu care ne-am antrenat și au depus documentele pentru pașapoarte.

Planul călătoriei pe baza doar a hărților și broșurilor:

Broșuri cu campingurile și cu stațiunile din Cehoslovacia care ne-au inspirat pentru această călătorie.

Broșuri turistice din Polonia și o broșura cu Wroclaw, un oraș mare prin care am trecut și unde chiar am dormit la hotel o noapte.

Povestea continuă cu câteva detalii. Cum aș fi putut ajunge la a călători pe bicicletă, fără însă a avea bicicicletă? Totul a început în vremea copilăriei, când am făcut prima tură, cu o bicicletă “de damă”, prima mea bicicletă, între Păunești (de Vrancea), satul natal, și Mărăști (satul natal al tatălui, renumit pentru luptele din Primul Razboi). N-a durat prea mult aventura cu acea bicicletă pentru ca mama, care a preferat să mă știe mai degrabă teafăr în detrimentul bucuriei din vârful pedalelor, a vândut-o după ce mai mulți vecini i-au povestit că m-au văzut coborând cu viteză foarte mare dealurile de lângă sat.

În timpul socialismului se întampla un lucru frustrant ( era valabil și în alte țări socialiste – o să vă dovedesc mai târziu ), totul era pe cartelă: ouăle, faina albă, uleiul de gătit, orezul, carnea, etc. Te prezentai odată pe lună la “alimentara” cea mai apropiată și luai rația cuvenită aferentă numărului de persoane din familie. Dar ca să poți supravețui aveai metoda “descurcărețului”, cu relații peste tot, la alimentară, la restaurant, la librărie, la măcelarie, la benzinarie, etc. Deci urmând modelul de mai sus și având un coleg de service, Radu Filip (Domnul să-l aibă alături), cu relații la depozitul cooperației, acesta a venit într-o zi cu propunerea să ne cumpărăm biciclete, ca să venim cu ele la serviciu. Zis și făcut, eu am luat o “Ukraina” și mai mulți colegi au luat câte un “Sputnik”, biciciclete luate direct din depozit, înainte să ajungă în magazine (metoda descurcărețului cu relații).

Între timp am modificat-o, i-am pus butuci de roți de Sputnik, cu pinioane și schimbător, cu pedale și ax pedalier de la o bicicletă veche. Acum  puteam să fiu pe șosea, împreună cu prietenii în weekend, pedalând din Iași până la Podul Iloaiei (15 km) sau Târgul Frumos (45 km) și retur. Am început iar să mă bucur de mersul pe bicicletă, să gust plăcerea pedalatului și să conturez câteva idei pentru un tur european. Idei împărtășite de mai mulți dintre prietenii mei, care îmi erau și colegi de muncă. Cu această ocazie am dorit să fac și o “mică istorie” a socialismului, simțită pe propria-mi piele.

Undeva pe la începutul primăverii în 1983 am depus actele pentru pașapoarte și valută, iar noi am început antrenamentele odată cu venirea primelor zile calde. Despre echipament, doar câteva detalii. Gențile (coburi) laterale puse pe portbagajul din spate (nici pomeneală să fi existat la acea vreme în magazine), așa că de la magazinul „Vânătorul și Pescarul” am cumpărat câte două rucsacuri, am tăiat și ajustat curelele de pus în spate să fie potrivite de pus pe portbagaj.  Suportul pentru bidonul de apă l-am fabricat din sârma de inox (de fapt electrozi de sudură), iar bidonul din plastic l-am obținut din laboratorul chimic de la Serviciul Controlului Tehnic de Calitate al combinatului, fiind de fapt, un bidon de un litru în care se depozita, agent chimic. Dintr-o pereche de pantaloni de „trening” o vecină mi-a tăiat și cusut o pereche de “pantaloni de ciclism”.

În naivitatea noastră am mers la secretarul general de partid al combinatului, cel care decidea totul (nu-mi amintesc numele, dar era venit de la Cooperativa Agricolă de Producție Ciurea, o comună vecină Iașiului ), să-i spunem de intenția noastră și că dorim să călătorim în numele combinatului, să folosim sigla FORTUS și să ne împrumute, repet, să ne împrumute pe durata călătoriei, câte un set complet de „treininguri” cu emblema FORTUS, din magazia combinatului.

  • “ Cum credeți voi bă, că o sa fac asta?! Voi o să vă pișați pe nu știu unde, o sa fiți văzuți, asta făcând  de râs combinatul? Nu aprob!!!! “

Așadar, printr-un prieten, am împrumutat treiningurile de la o echipă de fotbal și toți am avut același echipament, doar că fără monogramă, adică „nepersonalizate”.

Între timp în fiecare duminică, ne antrenam, pedalând de la Iași spre Târgul Frumos sau mai departe, făcând aproximativ 100 kilometri pe zi. Eram un grup constant de cinci sau șase, la care se adăugau și alții, și așa ajungeam să fim în jur de zece bicicliști odată, pe șosea.

Intenția noastră a ajuns repede la cunoștința salariaților combitatului (atunci cred ca în jur de 15.000 !!! ) și în fiecare duminică ni se alăturau noi colegi. Într-o duminică, apare un nou coleg, puțin mai durduliu, pentru prima dată. Avea să fie și ultima. În acea zi aveam programată o distanță mai mare, adică până la Strunga, o localitate situată după Târgu Frumos , la vreo 7 kilometri, dar acești kilometri erau într-o pantă lungă și abruptă.  Ajunși la Târgu Frumos le-am spus celorlalți să continuăm până la Strunga urmând să mâncăm acolo, știind că era stațiune de odihnă și tratament în acele vremuri.  Noi, cei care ne mai antrenasem, am ajuns primii în stațiune și am descoperit stupefiați ca totul era închis (deschiderea oficială era programată pe 1 Mai ??!!).  Dan a cumpărat de la aprozar, singurul magazin deschis, niște mere, cam singurele produse disponibile. Am mâncat câteva, aproape cu tot cu codițe, până au apărut și ceilalți, ultimul  desigur, noul venit. Prima lui întrebare.

„ – Ce așteptați stând pe iarbă pe marginea drumului?”

Văzându-l așa de nervos și pornit nici unul dintre noi nu îndrăznea să-i răspundă. Înțelegând marea “tragedie” aruncă bicicleta și începe să ne certe nervos, că de ce nu am rămas în Târgu Frumos să mâncăm? Uitându-mă la el am înțeles cum arată o ”dezamăgire”adevarată !!! Deci, pentru el asta avea să fie prima și ultima ședință de pregătire pentru turul european! Cu “teamă” îi oferim două mere, pe care le-a înfulecat în totalitate. Ce să mai, a fost mare dramă pentru el. Recunosc că și pentru noi a fost neplăcut și neașteptat finalul, dar nu l-am transformat într-o extraordinară tragedie. Era doar o situație care avea nevoie de o rezolvare. Oricum, ne-am întors înfometați  la Hanul  Restaurant din Târgu Frumos unde am comandat ciorbiță de fasole și cartofi cu crenvurști prăjiți (de fapt singurul fel de mâncare valabil !!).  Nici nu a ajuns chelnerița înapoi în bucătarie după ce a pus coșulețul cu chifle pe masă că au și dispărut. Așa că a mai adus un coșuleț plin cu chifle, odată cu ciorba de fasole. Am terminat prânzul și ne-am relaxat. Prietenul cu pricina întreabă “ce mai avem de mâncat”. Cu “tristețe în suflet” îi spunem că am terminat prânzul și suntem gata de reîntoarcere. Mă rog, după câteva secunde apare satisfăcut, cu o mare prăjitură în mână , înfulecând de zor.

După mai mulți ani când am rememorat întâmplarea, ne-a spus că pe drum, de foame, vedea oile care pășteau pe câmp ca la desene animate, întinse în tava, pe masă, cu măr în bot. De oboseală și foame pe noi ne-ar fi împușcat când i-am spus că totul era inchis.

În paralel, ne documentam despre traseu, ce să vedem și cum, unde era mai bine și unde nu, strategii de abordare a fiecărei țări, etc. În unanimitate am decis ca ”punctul maxim” al călătoriei, să fie Cehoslovacia, ținând cont de viața socială și economică. Cehii petreceau vacanțele pe malul mării noastre, la fel polonezii și germanii democrați. Cu toate că era socialistă cum era și România, aveam să descoperim că Cehoslovacia era total diferită de țara noastră. Am decis ca Praga să fie ținta noastră, iar restul doar drumul care să ne ducă și să ne aducă. Mai adaug câteva poze, din broșurile care ne-au îndemnat să facem această aventură de a vedea Cehoslovacia și, implicit, Praga. Veți vedea că la acea vreme TRABANTUL era subiect de reclamă, la fel și “obiectivele comuniste”. De altfel este o țară frumoasă, castele peste tot (nu am vizitat nici unul din lipsa de timp), civilizată și cu un nivel de trai de neimaginat de noi (voi argumenta la timpul potrivit). Proletari din toate țările uniți-vă! Ha, ha, ha. Acesta era sloganul comuniștilor.

Primăvara a trecut repede. Noi ne pregăteam, atât pe șosea, cât și pe elaborarea strategiei. Încercam să ne organizăm cât mai bine, atât cât puteam la acea vreme, din sursele puține și sărace pe care le puteam găsi. Eram îngrijorați de modul de abordare a fiecărei țări, fiind diferențe de “socialism”. Am aflat că URSS-ul nu ne va lăsa să tranzităm prin zona Cernăuți, ceea ce se va dovedi adevărat, din cauza obiectivelor militare.

Eram tot mai convinși de alegerea noastră, ca Cehoslovacia să fie punctul maxim și de interes. Prin restul țărilor urmând doar să trecem “în viteză”, având în vedere că într-o lună trebuia să fim înapoi la locul de muncă. Așa că am găsit o formă să “supraviețuim” în fiecare țară. Vreau să reamintesc că fiecare dintre noi avea dreptul să schimbe (oficial) pentru toate țările doar 250 lei. Această sumă trebuia împărțită, în valuta fiecărei țări, la alegere. Decizia a fost luată așa: pentru Polonia niște coniac și câte o sută de dolari, neoficial, câțiva zloți oficial, Cehoslovacia, cea mai mare parte din cei 250 lei schimbați oficial în coroane, plus lei (neoficiali), de schimbat pe piața neagră, în Ungaria doar câțiva forinți, schimbați oficial.  Neoficial aveam lei, dolari și coniacul, pe care i-am ascuns cât am putut de bine, fiecare. Dolarii au fost obținuți de Traian, de la studenții străini. Deci, o rezolvarăm și pe asta!

Între timp m-am pricopsit cu un cort rusesc militar din doc, pentru o persoană. Pentru pregătit mâncarea, o spirtieră turistică cu spirt solid. Corzile de elastic pentru fixat lucrurile pe portbagaj de la un extensor pentru exerciții musculare. Am făcut rost de un material pentru geci, la acea vreme numit fâș. Dan a cusut două costume (pantaloni și geacă) pentru ploaie. Am găsit două stickere, atunci le spuneam abțibilduri, care s-au lipit exact peste scrisul “Ukraina” de pe cadrul bicicletei, așa că nu trebuia să mai roșesc când cineva se uita cu ce bicicletă vreau să călătoresc prin “Europa Socialistă”. Oricum la cât de multe modificări și adăugiri avea, era greu să știi ce marcă este. Am mai cumpărat o “gentuță” pentru scule, având două, fixate pe portbagajul față, cu scule “profesionale” (care îmi vor aduce multe avantaje), nu cele “ tradiționale” cu care venea bicicleta echipată la cumpărare. Cu toate acestea pregătite așteptam data de 1 iunie, când era programată primirea pașaportului și a valutei, după care urma plecarea în 24 de ore.

Am fost anunțați ca pe 1 Iunie să fim la Serviciul Pașapoarte. Uraaaaa! Dar abia acum începea greul. Primesc pașaportul, valuta și biletul de călătorie. Dovada? Borderoul nr. 87271 de eliberare valută și bilete de călătorie, din 01/05/1983.

A sosit ziua plecării. Din păcate la gara din Iași am fost doar eu, Dan și Traian. Numai noi am primit pașapoartele plus valută și trebuia să plecăm în 24 de ore. Îmi amintesc că alți doi sau trei prieteni au primit pașaportul, dar nu au avut valută să le schimbe și din păcate, au renunțat. Sincer am regretat și atunci, și acum. Poate ar fi fost mai bine, să fim toți cei care ne-am antrenat și am visat la această călătorie!

Deci, revin, menționând că am plecat cu trenul din Iași până la Pașcani, urmând să luăm trenul internațional, până în Varșovia. Am ales această opțiune având două argumente: primul, sovieticii nu permiteau să trecem printre cazarmele lor militare cu bicicleta, al doilea, distanța de parcurs într-o lună atât cât aveam concediu ar fi fost prea mare, iar timpul nu ne-ar fi ajuns. Cu toate acestea a trebuit să pedalăm continuu, zilnic. Doar în Praga am dormit două nopți consecutive, iar la sosirea în țară, a doua zi ne-am și prezentat la muncă.

În timpul călătoriei, am simțit pe pielea noastră lipsa informațiilor și adevarata “viață pe bicicletă”, pe care oricât de bine ți-o planifici, o descoperi diferit în realitate. Chiar și acum, încerc să-mi planific cât mai “exact” călătoriile, dar mereu sunt “contrazis de realitate”. De acea actuala mea monogramă și deviză este “a new life on bike”, care este total diferită de viața normală, de planificare sau de imaginație și nimic nu se compară cu ce simți când pedalezi.

Doar cei cu o  experiență asemănătoare (iar pe ceilalți îi invit să o facă) pot să confirme că și cea mai exactă planificare cu siguranță va fi contrazisă de o “altă realitate” și o “trăire specială”. Călătorind cu bicicleta ajungi să te gândești deja la următoarea experiență.

În această primă călătorie am încercat chiar să țin un “jurnal”, pe care din păcate l-am abandonat la un moment dat, și care începea cu “Ce mi-a trebuit mie asta? Deja parcă mă aflu în altă lume.”, asta chiar la startul aventurii, așteptând să schimbăm trenul, după o primă și scurtă călătorie în vagonul poștal, din Iași la Pașcani. Toate trăirile bune și rele avute în această primă lungă aventură prin locuri necunoscute au făcut ca plăcerea pedalatului, viața pe bicicleta, să mă urmărească toată viața.

Despre călătoria cu trenul nu am prea multe de povestit, poate doar că la momentul trecerii vamei dintre România și URSS a trebuit să ne schimbăm din vagonul românesc în cel rusesc. Adaug câteva poze cu broșura din trenul rusesc, prin care eram invitați să vizităm Moscova folosind trenul.

Rușilor, suspicioși cum îi știam, le era frică să ne lase cu bicicletele în tren argumentând că vagonul e de dormit. De fapt, lor le era frică să nu coborâm la următoarea stație și să pedalăm pe șosea (nici vorbă de facilități pentru biciclete în tren la acea vreme). La insistențele însoțitorului de vagon, polonez, bicicletele au ajuns într-un compartiment (cușetă), iar noi în altul. De altfel eram singurii în tot vagonul. Drept recompensă, pe însoțitorul polonez l-am invitat să mănânce carne din borcanul cu untură, el apreciind-o foarte tare. La schimb, ne-a “tratat” cu bere. Bună afacere!

Continuăm călătoria și, iată că după o noapte singuri într-un vagon, bicicletele într-un compartiment și noi în altul, ne-am trezit în prima gară poloneză. În URSS ecartamentul linilor de tren e mai mare decât în Europa, așa că la intrare și la ieșire, vagoanelor li se schimbă boghiurile. De la fereastra vagonului am reușit să “valorificăm” coniacul, vânzându-l muncitorilor care schimbau boghiurile. Aveam banii pentru Varșovia!

Pe la ora prânzului coboram în capitala Poloniei. Primele pedale cu bicicleta total echipată, au fost confuze, experimentam senzații noi nemaitrăite, vedeam străzi aglomerate, nu aveam încă un loc unde să ajungem, eram total dezorientați.

Ne opream, planificam, dar nu-mi amintesc cum am ajuns într-un camping chiar în centru, într-un parc ca o pădure. Am pregătit ceva de mâncare, țin minte că mi-am spălat câteva haine, și a rămas ca toată după-amiază să lenevim. Am instalat chiar și cortul de o persoană pe care l-am împărțit cu prietenii. Ceilalți doi aveau câte o saltea gonflabilă. Acesta era “bogatul” nostru echipament de camping în care toți trei am dormit toată călătoria, ca stavrizii în conservă. Pe scurt, am luat în piept viața pe bicicletă. Ne-am relaxat cu gândul la somnul pe care îl așteptam. Când totul părea pe calea cea bună, apare un grup (vreo douăzeci) de liceeni, voioși, gălăgioși. Am zis: „s-a dus somnul nostru liniștit la noapte!”. Mai mult, după ce au instalat corturile lângă noi, au scos o chitară și cu toții au început să cânte. Ce să mai, veselie mare. Nouă ni se cam alungiseră fețele. Ce puteam face? Se apropia ora culcării. Se face ora nouă fix, îmi amintesc exact, iar de la cântece și harmalaie, se așterne o liniște perfectă! Toți tinerii noștri vecini s-au băgat în cort si s-a așternut liniștea totală. Noi am dormit, după cum v-am mai zis, ca într-o conservă.

Dimineața am dat trezirea când vecinii noștri “tineri și gălăgioși” încă dormeau, iar noi am avut grijă să nu-i deranjăm, am părăsit campingul și am pornit să vizităm Varșovia neștiind ce surpriză neplăcută vom avea. La început pedalam pe străzi, fără țintă, doar admirând prima capitală străînă din viață noastră.

Planificasem deja ca fiecare dintre noi să schimbe o sumă din dolarii trecuți ilegal prin vame. Deci am pus la grămadă dolarii și căutam soluția. Dar, ca și în România, deținerea de valută era interzisă,  deci singura soluție era piața neagră. Știam rata de schimb și bineînțeles noi voiam maximum posibil. Pe scurt, eu aveam dolarii, iar alt coechipier se tocmea cu tipul polonez pentru zloți. Noi voiam să obținem 36.000 de zloți polonezi, adică maximum, dar și 35.000 de zloți ar fi fost perfect. Polonezul înmânează un pachet de bancnote legate cu bandă elastică, coechipierul meu cere maximum, tipul ia înapoi pachetul cu bacnote, adaugă 10.000 în aceeași metodă cu bancnote legate în bandă elastică. Coechipierul meu confirmă de data asta suma  dorită, eu înmânez dolarii și plecăm.  Pe o stradă lăturalnică încercăm să împărțim zloții fiecare după câți dolari a pus. Surpriză!!!! Pachetul cu zloții primit, avea întradevăr deasupra acceași bancnotă de 1.000 de zloți legată cu bandă elastică, dar în interior doar alți 500 de zloți, în bancnote de 1 zlot. O, Doamne! Din cel mai înalt entuziasm, am căzut în cea mai neagră și adâncă dezamăgire. S-a prăbușit cerul pe mine. M-am așezat pe bordură încercând să vedem ce mai puteam face. Excursia luase o turnură neagră. Nu mai aveam chef de pedalat, de călătorit, de vizitat locuri noi, de nimic. Aș fi vrut să mă întorc repede, repede acasă. „O, Doamne, ce mi-o fi trebuit, să călătoresc pe bicicletă !!??”

La un moment dat, inevitabil, ne revenim. Acum urma să ne facem planul cum să supraviețuim. Cred că am făcut și “un inventar” al banilor care nu prea ne ajungeau, dar nu aveam altă variantă. Ne-am uitat pe hartă și am căutat cel mai scurt drum spre Cehoslovacia, acolo unde voiam să ajungem de fapt, și unde aveam soluția salvatoare. Pe scurt, simțindu-ne ca făcând parte dintr-un cortegiu funerar, pornim imediat să pedalăm spre graniță. Mă rugam, să nu cumva să mă lase bicicleta, că nu știu cum aș fi ajuns acasă. Nu cred că mai aveam același entuziasm pentru călătoriile pe bicicletă.

Ne-am propus să facem economie la mâncare, să pedalăm zi lumină, să facem totul să supravețuim și să ajungem cât mai repede în Cehoslovacia. Așa a început “săptămâna neagră” pentru noi.

Și acum parcă mă apasă starea de atunci. Cel puțîn din primele zile după “tragicul eveniment” nu-mi mai amintesc nimic. Dar cum viața trebuia să continue, într-un fel sau altul, începem să “intrăm în decor”.  Găsim și soluția de supraviețuire cumpărând zilnic pâine, unt și gem de coacăze. Cu  banii din buzunare și puținile produse pe care le puteai găsi și cumpăra atunci prin magazinele poloneze, a fost singura soluție reală. Deci cred că până am ajuns în Cehoslovacia, adică după vreo zece zile, am mâncat dimineață, prânz și seara, pâine, unt și gem de coacăze.

Va reamintesc că în acele vremuri, mâncarea de bază era pe cartelă. Am descoperit aceeași situație și în Polonia (voi argumenta), iar cel mai bine avea să fie (așa cum știam de când am plecat) în Cehoslovacia, și mai apoi în Ungaria. Aveam deja la noi cutii de conserve cu carne, pește și fasole, iar eu aveam și un borcan cu carne în untură, despre care v-am zis și ceva mai înainte. Să înțelegeți, noi a trebuit să plecăm cu mâncarea de acasă pentru că știam că va fi greu pe drum.

Îmi amintesc că, într-un sat, în timpul unei pauze, descopăr o mică alimentară. Voiam și altceva! Intru, văd rafturile aproape goale și o vânzătoare blondă cu ochi albaștri, cu trăsături slave perfecte. Nu m-au impresionat rafturile goale, pentru că eram învățat din România, și nici ochii vânzătoarei, ci câteva ciocolate undeva la un colț de raft. “Mă dau“  la vânzătoare și o rog în engleză să-mi dea o ciocolată, arătându-i chiar și locul unde se găseau ciocolatele. Primesc niște “explicații” în limba poloneză, străină în totalitate pentru mine, dar din mimica ei am înțeles că nu-mi dă. Arăt că am bani și că vreau doar una. După mai multe “dialoguri gimnastice” într-un târziu, se apleacă sub tejghea și îmi scoate un borcan plin “cu cartele”. În sfârșit a folosit „limba” pe care o foloseam și în România la acea vreme, produsele de bază se cumpărau doar în baza cartelei. Cu un surâs “amărui” îmi iau la revedere de la vânzătoarea blondă cu ochi albaștri și, din păcate, și de la ciocolată, și am trecut la meniul “familiar”: pâine, unt și gem de coacăze!!!

Am continuat să dormim în cortul “de o persoană” toți trei, să facem ceaiuri la spirtieră și să cumpărăm pâine, unt și gem, singurele produse „la liber” în alimentare, pe care ni le puteam permite.

Îmi amintesc că am ajuns într-un mic orășel unde am căutat un loc de dormit după ce aproape l-am traversat, însă am oprit la ieșire lângă o pasarelă de cale ferată și am instalat cortul lângă gardul unei livezi. Mâncăm cina noastră “cea tradițională”. Dan căuta apă și a trecut strada la o școală . Revine și cu informația că este și discotecă, la care noi am “rămas la fel de reci” ca și noaptea care va trece. Ne sculăm din “cutia de conserve” așa de înfrigurați (nici vorbă de saci de dormit), că ne-au trebuit vreo două ore de pedalat, să ne încălzim.

Ajungem în orașul Lodz, era duminică și țin minte că totul era închis. Am făcut pauza de amiază cu somnul de rigoare, într-un parc cu lac și lebede.  Arhitectural, nu prea ne-a impresionat orașul așa că ne-am grăbit să-l părăsim, dar nu înainte de a trimite câte o vedere poștală acasă. De fapt asta a fost singura “conexiune” cu cei de acasă, pe toată durata excursiei. Soția a păstrat cartea poștală , așa că acum vă pot arăta “proba”.

Pornim “voinicește” dar elanul ni se taie de la o ploaie care a apărut instantaneu. Găsim o stație de autobuz în care ne adăpostim. După o vreme pornim din nou pedalatul, dar trebuie iar să “vânam” o nouă stație de autobuz pentru că ploaia a reapărut. Aici pierdem mai mult timp, așteptând ca ploaia să se oprescă. Am împărțit stația de autobuz  cu doi motocicliști foarte tineri însoțiți de prietene. Ploaia se oprește și pornim la drum.

Una din problemele zilnice era locul unde vom dormi. Sigur, nu ne abateam de la șoseaua pe care o calculasem ca fiind cea mai scurtă până la granița cu Cehoslovacia. Căutam locurile “de pe lângă casa omului”. Într-o seară am ajuns într-o livadă sau o curte mai mare, nu știu exact ce era, nu avea nici gard, și se întunecase binișor, dar sub pomi ar fi fost un loc bun. Nu era  nimeni pe afară să cerem permisiunea. În timp ce noi tot ne codeam să rămânem sau să căutăm alt loc, doi tipi ies din casă și se reped spre noi. Începem să le explicăm mai mult prin semne ce dorim și bineînțeles că nu au avut nimic împotrivă. După ploaia de peste zi, era frig și umezeală, dar am făcut ceaiul și ne-am pus la culcare. Ca de obicei, iar ne-am trezit înghețați, am băut ceaiul și am trecut la pedale, să ne încălzim. Pe drum lumea ne privea mirată, ne făcea cu mâna , ne admira (cel puțin așa credeam).

Într-una din zile, pedalam liniștiți, grupați, când … ne depășește un tip pe o motoretă. Ne face semne prietenești cu mâna, noi la fel și fiecare își vede de drum. Doar că  după câțiva kilometri, găsim motociclistul oprit pe marginea șoselei, pe partea opusă, părând că avea ceva probleme  la motoretă. Făcea semene disperate, arătând o șurubelniță și spunând în germană “schmeltz”. Pe șosea treceau necontenit mașini, însă niciuna nu oprea. Le spun băieților că sigur polonezul are nevoie de ajutor. Inginerul  mecanic și simțul practic din mine se prind că, de fapt, tipul avea nevoie de o șurubelniță. Strig la băieți și ne întoarcem. Și ce descoperim?! I se blocase lanțul la motoretă și, încercând să desfacă șuruburile de la apărătoare, șurubelnița din trusa din dotare s-a stricat și omul nu mai putea desface un șurub. Scot din trusa mea  “profesionistă” șurubelnița, plus o cheie hexagonală, fac pârghie și desfac șurubul. Victorie!  Polonezul în culmea fericirii. Ne mulțumește și în poloneză și prin ducerea mâinii la inima. Eu eram mândru, ce să mai!? Vrea să știe cine suntem, înțelege că suntem români (nu mai rețin cum spuneau ei în poloneză exact). Chiar mi-am zis, un polonez ne-a “nenorocit” iar eu ajut pe altul, parcă nu-i “echitabil”. Oricum ar fi fost, tot aș fi ajutat.

Ne reîntoarcem pe șosea, încercând să pedalăm cât mai mulți kilometri. Pedalăm doar alți câțiva kilometri, când, de pe partea cealaltă a drumului de lângă o tărabă cu căpșuni, un tip și o tipă ne fac semne cu mâna ca disperați să oprim. Noi credeam că din admirație! Răspunzându-le, facem semne prietenoase cu mâinile la rândul nostru și ne continuăm pedalatul. Dar tipii insistau și la un moment dat ne strigă pe nume, “românilor”. De unde știu ei cine suntem noi? Asta ne-a făcut să ne oprim și să ne întoarcem spre ei. Pe scurt, folosind toate limbile, incluzând limba “gimnastică”, pe care le știam noi  și poloneză amestecată cu germană pe care le știau ei, am înțeles de la doamna, că soțul ei (de față) era frate cu cel cu motoreta, iar acesta le-a povestit că noi, românii pe biciclete, am oprit și l-am ajutat, pe când compatrioții lui cu mașini nu a oprit nici unul. Ce să mai, aveam o inimă “de Peneș Curcanul” și eram mândri nevoie mare. Drept răsplată, doamna ne-a invitat să servim din căpșunile expuse pe tarabă, așa că servim câte o căpșună și o grămadă de mulțumiri. Noi am fi mâncat câte o ladă fiecare, la ce foame aveam, dar … doamna nu a mai insistat. Deci, cu aceeași foame, ne-am continuat drumul.

Îmi amintesc că șoselele erau destul de mari și aveau o bandă de avarie lată de vreun metru, separate prin linie albă continuă. Noi pedalam chiar pe dunga albă așa că și cauciucurile se albiseră. Nu am avut probleme de trafic pentru că, e drept, nici nu erau atâtea mașini.

Începeam să ne apropiem de graniță și, după mai bine de o săptămâna, pedalând zi lumină, plouați, dormind în “cutia de conserve”, mâncând doar “meniul special”, am ajuns în Wroclaw. Într-adevăr nu am avut probleme cu traficul, dar am avut ceva probleme cu unul din coechipieri (intenționat nu-i dau numele) care, vrând să mai schimbe meniul a cumpărat o sticlă cu lapte bătut, iaurt sau sana, ceva de felul acesta, iar apoi a “lucrat ca o frână“ pentru noi, fiind nevoiți să oprim foarte des și când nu ne așteptăm.

Aici ne-am cazat într-o cameră cu un pat (atât ne-am permis cu banii pe care îi aveam). Hotelul se numea Panorama, iar noi a trebuit să “parcăm” bicicletele, legându-le chiar de stâlpul cu indicatorul. Norocul nostru era că nu erau parcările pline ca acum dar, mă strângea în spate gândul că a doua zi nu le mai puteam găsi. Nu ne doream decât o baie caldă, asta ne-a făcut să dormim la hotel. După baia “binecuvântată” ne-am și culcat, doi pe pat, unul jos și ne-am trezit a două zi aproape de închiderea zilei hoteliere, răsuflând ușurați văzând bicicletele în “parcare”. Prezint chitanța prin care am plătit 2.660 de zloți polonezi.

Refăcuți și odihniți pornim să vizităm orașul Wroclaw. Țin minte că mai aveam 5 dolari pe care i-am schimbat. Am cumpărat mărunțișuri și o pereche de ochelari de soare, soției. Eram bucuroși tare căci ne apropiam de granița. Vă voi arăta câteva vederi poștale, cu orașele Wroclaw, Klodzko și zona pitorească din munții prin care am trecut, presărată cu stațiuni și locuri turistice. Revăzând vederile poștale, nu pot să nu constat simplitate acelor vremuri și lipsa aglomerațiilor.

Ne continuăm pedalatul pe drumul de munte către Kudova Zdroj, punctul de vamă. Pierdem ceva mai mult timp în Klodzko, o stațiune pitorească, cu un frumos râu de munte care curge chiar prin centrul orașului, unde am fost frapați de faptul că era plin de păstrăvi. După câțiva kilometri ajungem în prima noastră vama terestră. Nu mai era strictețea și gardurile de sârmă pe care le-am văzut la vama rusă. Și, mai plăcut, vameșii cehi și unguri erau la un loc, în aceleași birouri. Plăcerea și mai mare a fost că ne-au privit și primit cu cea mai frumoasă admirație și prietenie. Chiar vreau să menționez acest lucru, ca un contrast la cum ne vor primi grănicerii noștri.

Am pierdut mai mult timp, doar “discutând” cu admiratorii noștri, de unde venim, unde mergem, unde dormim, ce mâncăm etc. Admirau bicicletele și echipamentul (de fapt cred că ne plângeau de milă, mai mult). Un vameș ceh ne-a adus trei seturi de broșuri turistice (pe care le-am păstrat). Pentru Cehoslovacia aveam un cec bancar, pe care nu l-am putut schimba în vamă. Am crezut că iar rămânem lefteri, dar pe drum am schimbat repede cecul în bani cehoslovaci, koroane.

Pornim pe “noul drum”. Deja alt peisaj și atmosferă. În primul târg intrăm într-un (acum putem spune) supermarket și cer o sticlă de apă. Cum aveam numai bancnote de 100 koroane, vânzătoarea s-a uitat “urât” la mine. Am înțeles după de ce, numărând restul, care era 99 de koroane și ceva mărunțiș. Aha, însemna că suntem bogați. În sfârșit am descoperit ,repet descoperit, rafturi multe, pline cu de toate. Noi văzusem doar în filme. Unde mai pui că era și Pepsi și suc natural de portocale și portocale și banane și ciocolată, și pe deasupra toate la liber, puteai cumpăra ce voiai și cât voiai. Eram “boieri”!

Mâncam ce era mai bun, șoselele erau mult mai bune, dar dormeam tot în “cutia de conserve”. Într-o noapte am dormit într-un SMT (prescurtarea de la Stațiune de Mașini și Tractoare). Și în Cehoslovacia exista aceași organizare socialistă a agriculturii, iar la țară, fiecare CAP (Coperativa Agricolă de Producție) avea și un SMT, locul cu toate mașinile agricole necesare, ateliere de reparații, magazii etc. Locul a fost foarte bun, acoperit, pe ciment, printre tractoare. Țin minte perfect că în seara aceea echipa de fotbal a României juca în Suedia. Dan și Traian au cumpărat câte un aparat de radio portabil marca Monica (foarte căutate la acea vreme). Ascultam la radio și, cât am înțeles noi din limba cehă, Cămătaru înscrie, și noi câștigăm. Dimineață ne-am trezit, doar eu cu Dan în cutia de conservă, al treilea, Traian, dormise în cabina unui tractor. Una din saltele cedase.

Cum nu prea eram convinși de rezultatul meciului am început să căutăm ziare. Dan vede într-un chioșc un ziar și confirmarea că noi câștigasem. Se apucă să se bucure sărind în sus. Vânzătorul se uită la el cam urât. Cehii erau în grupa cu noi. În meciul direct am făcut un joc bun, cu toate că ei au jucat foarte urât, și erau foarte interesați că noi să pierdem. Oricum, ei au picat și noi am mers mai departe. Mai târziu ajunși în țară, Traian își amintește comentariul lui Adrian Păunescu legat de meciul cu Cehoslovacia, “nema putirita, ne chichires gâlceava”.

Următoarea parte ar putea fi numită, făcând analogie la filmul lui Elvis, nu dragoste, ci “viață la Las Vegas”. Iată-ne în Rai! Ne-am cazat în campingul Sport Camp, într-un bungalow spațios cu trei paturi și bicicletele în “interior”. Sigur, acum dormeam în paturi cu cearșaf, pernă și pături. Când doream să bem ceva, coboram la barul de lângă intrare și puteam să “servim” pepsi, suc de portocale, ciocolată, biscuiți și “alte delicatețuri”. Să nu râdeți că mâncam biscuiți, pentru că era o mare varietate acolo. În România acelor vremuri era un singur fel de biscuiți, cu “gust de placaj”. Ce să mai , eram în Rai!

În fața bungalow-ului a campat un cuplu din Germania democrată veniți cu Wartburgul (mașină fabricată în Germania democrată cu motor în doi timp). În acea dimineață își instalaseră cortul. Acum aveam un extra moral și, așezați în scaune pe terasă, am început să-i facem “bezele” nemțoaicei. Apoi am pornit să vizităm orașul. Doar Traian a trecut pe la ambasada României din Praga și, prin gard, un șofer care meșterea ceva la o mașină, l-a cam trimis la plimbare.

Trăiam ceea ce se numește “la dolce vita”! Eu am mai schimbat niște lei, din cei trecuți ilegal, și am ținut să salvez o mie de lei. Așadar am cumpărat, un ghiozdan frumos pentru fiica mea care mergea toamna în clasa întâi, iar pentru fecior un trenuleț care imita la scară trenurile adevărate, fabricate în Germania democrată, foarte faimoase la acea vreme. Ghiozdanul l-am umplut cu dulciuri. Ne plimbam pe străzi fără un țel anume, doar bucurându-ne de ce vedeam. Ne bucuram de lucrurile mărunte care în România lipseau cu desăvârșire. Chiar și de ziare sau reviste. Toți fiind mecanici pe undeva, ne interesau revistele auto. Aceste reviste arătau clar că în Cehoslovacia era o altă viață. Nu se putea altfel, așa că, la “loc de cinste” erau mașinile făcute în URSS, iar cea mai faimoasă era Volga. Cehii aveau Skode la raliuri și mai ales mașini personalizate, făcute manual, care participau la așa zisă formulă 3, rezervată doar țărilor comuniste. Cehii făceau și renumitele motociclete CZ.

Eram răsfățați cu de toate. Am pedalat pe malul Vâltavei, ne-au impresionat castelele, chiar și clădirea teatrului cu cupolele aurite, străzile, magazinele de toate felurile, restaurantele, oamenii veseli, totul ne impresiona, neștiind unde să privim mai atent. Și cum ce e frumos nu ține mult, ne pregăteam de plecare. Înainte de a părăsi Praga, am făcut primele și ultimile poze din această hoinăreală, cu un Smena, aparat foto rusesc, alb negru cu clișeu.

Deci: “veni, vedi, vici”! Începem lungul drum spre casă într-o dimineață în care am mai făcut o poză lângă bungalow după care am pornit spre malul Vâltavei. Am găsit și un loc “fotogenic” să facem poze “de grup și individuale”. De aici cap compas, Brno.

Ieșim repede din Praga și în fața noastră s-a deschis “o șosea largă, dreaptă” direct spre Brno. Nu prea era circulație așa că am pornit voinicește să pedalăm. Când ne obișnuisem mai bine cu șoseaua, din spate ne claxonează o mașină de poliție. “Autobahn nicht bicycle”, a fost scurta explicație a polițistului, iar noi am și priceput ce voia. Mergeam pe autostradă, iar noi nu eram obișnuiți cu asta și nu știam regulile în ceea ce privește circulația cu bicicleta pe autostradă, nu că în zile actuale ar fi foarte multe ocaziile în care să pedalăm pe autostradă în România. Cred că așa e blestemată țara asta a noastră, să nu aibă autostrăzi. Ne-a condus până la prima ieșire și noi am continuat pedalatul pe cele mai proaste drumuri.

Am trecut pe lângă un cimitir militar cu soldați români căzuți în război, moment în care am simțit o mândrie aparte. După a trebuit să luăm munții “în piept”. Faptul că am ales să mergem în această aventură în luna iunie ar putea fi trecut la categoria greșeli, dat fiind faptul că ei sunt mai la nord și nu era așa de cald ca în România. Din această cauză pe toată durata acestei hoinăreli am suferit de frig. Când urcam munții transpiram enorm, apoi la vale coboram în viteză. De aici și răceala puternică ce l-a apucat pe săracul Dan înainte de Ungaria.
Așa cum am menționat pentru noi era important acum să ajungem cât mai repede acasă pentru că trebuia să respectăm termenul de reîntoarcere la muncă. Prea multe amintiri nu mai am de pe drumul de întoarcere, doar că, la o coborâre în viteză, într-un târg, l-am pierdut pe Traian, sau ne-a pierdut el pe noi. Trăgeam tare iar la intrarea în acest târg, fiind la vale, după o intersecție, nu l-am mai văzut. Eu cu Dan fiind și șoferi, ne-am orientat bine după semnele de circulație, probabil Traian, nu. După o așteptare foarte lungă am hotărât să continuăm fără el. Traian încearca și el să ne găsească urmărind toate drumurile din intersecție, fără succes însă. Așa că decide să “ne abandoneze”.

Povestea lui am aflat-o în România, când a ajuns, la câteva zile după noi. Deci, Traian a mers în direcția Karlovy Vary. S-a gândit că dacă tot a rămas singur, să profite. Din povestirile lui, ajuns seara în renumita stațiune, a crezut că e în “occident”, așa a fost de impresionat. A doua zi a vizitat orașul apoi a pornit spre Bratislava. De aici, cu peripeții, ajunge pe un vapor, a cărui căpitan lucrase în România , și așa s-a lăsat cu mâncare și băutură, până la Komarom, localitatea ungurească, pe malul Dunării, pe unde am trecut și noi.

După “despărțire” eu cu Dan ne-am continuat drumul spre granița cu Ungaria. Trecem printr-un oraș, Jihlava , oprim în centru, bem o bere, continuăm pe lângă Brno și ajungem în ultima localitate din Cehoslovacia care se numește Komarno. Trecem podul peste Dunăre în Ungaria și constatăm că localitatea se numea Komarom. Cea mai mare surpriză a fost când, trecând podul, nu găsim vama cu grăniceri. Nimeni și nimic. Stăteam ca fraierii uitându-ne unul la altul. Greșisem drumul, eram tot în Cehoslovacia? Nu înțelegeam nimic. Apare un localnic pe bicicletă, ne vede și înțelege. Ne face semn să continuăm că e ok. Pornim tot voinicește, pe șoseaua din fața noastră, foarte bună, cu vânt din spate. Ce să ne dorim mai mult? Dar după mai mulți kilometri am descoperit că drumul ne ducea spre autostradă (acum știam ce este o autostradă și care sunt regulile în ceea ce o privește) și astfel, am fost nevoiți să ne întoarcem. Așa că facem drumul înapoi, cu vântul din față. Găsim mai apoi “drumeagul” spre Budapesta.

Ajungem noaptea în Budapesta, pedalam la întâmplare, poate apare vreo soluție să dormim. Târziu, tot mergând pe bulevardul Lenin, descoperim “Central railway station”. Deci oprim “la gară”. După cum am menționat, Dan era răcit, așa că l-am culcat pe o bancă în sala de așteptare și i-am administrat pastilele recomandate de soția mea la plecarea de acasă. Așteptăm să treacă noaptea, Dan dormea sub pătură, când apare poliția. Toți ceilalți “co-locatari” au plecat. Un polițist ajunge la noi, îi arăt pașaportul și bicicletele afară în fața ferestrei, fac semne prin care mă “tânguiesc” încercând să mimez cât mai bine că amicul e bolnav. Mă rog, polițistul cred că a înțeles și ne-a lăsat să stăm mai departe acolo.

Dimineața, Dan s-a sculat sănătos și cu chef de pedalat. Tot întrebând care e localitatea apropiată de granița României am aflat că numele e Puspocladani (mi-a rămas în creier) așa că am tot întrebat mereu de ea, ca să nu pierdem direcția. Traian, care era la două zile distanță în urma noastră, a avut parte de zile ploioase și foamete, dar a ajuns și el la Vama Borș, pe un alt drum. De la Puspocladani (pronunțarea românească) până la vama Borș, am intrat prin toate restaurantele și supermarketurile și am cumpărat sticle (la litru) cu pepsi sau alte  diferite sucuri, dulciuri, cât am putut să încarc în bagaje și în ghiozdanul școlar, cadoul pentru fiica mea. Mă bucuram că în curând o să fiu în “țara mea socialistă”. Sigur eram mândru (cel puțin eu) că am reușit acestă hoinăreală. În definitiv, a fost o încercare care m-a marcat și includ aici și aspectele mai puțin plăcute.

Dar încă eram pe drum și, neimaginându-ne ce va fi, ne facem “intrarea triumfală” în vama Borș. Eu și Dan eram foarte relaxați, dar totuși grăbiți să prindem acceleratul Timișoara – Iași care ne ducea acasă. Ne așteptam să terminăm repede formalitățile vamale. Cred că eram singuri în vamă. Se apropie de noi vameșul și brusc îmi smulge din mână agenda care ținea loc și de port pașaport. Eu mă gândeam că o să-i arăt doar pașaportul și o să caute bagajele. Dar vameșul (parcă știa) scutură agenda și dintre coperta de plastic și cea de carton, cad cele zece bancnote de câte o sută de lei (jumătate de salariu). Exact suma pe care am ținut să nu o cheltuiesc. Și pentru ca hoinăreala să se termine așa cum a început, vameșul mi-a făcut o descriere a legii, că nu am voie să scot, dar nici să bag lei românești în România. Și mi-a luat toți bani. A căzut cerul pe mine. M-a invitat în biroul lui să completeze un document, dar “fiind foarte mărinimos”, mi-a aruncat înapoi o bancnotă (o sută lei) , ca să pot plăti hotelul, a zis el. Cred că vă imaginați ce am spus eu (dar în gând). Plin de draci și nervos pornim spre gara din Oradea. O, Doamne, nu voiam decât să fiu acasă. Ușor de zis, mai greu de făcut. Punem bicicletele la vagonul poștal, iar cu bagajele urcăm în vagon cu speranța să putem dormi. Nici asta nu a fost posibil din cauza aglomerației. A doua zi am ajuns acasă, mi-am îmbrățișat bucuros familia și viața și-a reluat cursul, ca și mersul pe bicicletă.”

După această călătorie Dan nu a mai mers în vreo aventură similară. Încă mai pedalează prin oraș, de plăcere. Traian a abandonat bicicleta după „hoinăreală” fără vreun motiv anume. Lucian e singurul care a continuat să meargă cu bicicleta. A mers constant, cu precădere prin Moldova. S-a bucurat să poată merge alături de toți membri familiei în ture lungi, în vacanțe, prin România. Între 1995 și 2017 a lucrat în Kuweit unde a continuat să pedaleze alături de o comunitate mare de bicicliști de șosea. Dar n-a mai ieșit din țară cu bicicleta în stilul caracteristic până în 2017. Am scris mai sus pe unde a mai mers. Pandemia asta l-a țintuit în casă așa că a fost nevoit să-și „confecționeze” un home trainer. Pentru că dragostea și pasiunea pentru bicicletă trebuie consumate cumva.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *