100K Walk 2019 – SOLVITUR AMBULANDO

Colegul nostru, Memo, a pus pentru putin timp bicicleta in cui pentru a se dedica unui proiect care-i statea in minte de 20 de ani. Mai jos va prezentam toata povestea pe care a scris-o pe guerrillaradio.ro.

” Acum că a trecut, înțeleg de ce mi-am dorit atât de tare să merg în călătoria asta de 100 de kilometri. N-a fost deloc ușor, n-am știut că o să doară atât de tare, la un moment dat n-am crezut c-o să reușesc să termin, știam că voi întâlni oameni foarte faini pe drumul ăsta în afară de Daniel Osmanovici, Andrei Gligor și George Baltă alături de care am format nucleul 100K Walk, m-am bucurat enorm când mi-am dat seama cât de important a fost să dau un sens acestei călătorii, dincolo de ambiția personală de a face cei 100 de kilometri… Dar să începem cu începutul.

Să fie clar, regulile erau simple în povestea 100K Walk 2019. Trebuia să parcurgi 100 de kilometri, oriunde, cu oricine, în mers sau alergare, între sâmbătă 16 noiembrie ora 07:00, duminică 17 noiembrie ora 20:00. Adică aveai 37 de ore la dispoziție să parcurgi distanța asta. ( N-aș ști să vă spun de ce am ales acest interval de timp. Când a fost foarte aproape să nu mă încadrez în timpul limită chiar m-am întrebat ce-o fi fost în mintea mea când am stabilit acest interval. N-am primit răspuns. Nici acum nu am. ) Kilometri adunați în acel interval de către cei care erau înscriși în clubul de Strava 100K Walk puțeau fi “cumpărați” prin donații ( și acum pot fi “cumpărați” pentru că s-au strâns suficienți ca să avem de “vânzare” până la finalul anului; las un link aici: https://atca.galantom.ro/fundraising-pages/view?id=10467 ), dar se puteau face și donații directe ( încă se mai pot face, la același link de mai înainte ) doar pentru că înțelegeai că e mare nevoie de acei bani pentru a-i transforma în ore de terapie pentru copiii cu autism de la Autism Voice. Algoritmul e simplu: un kilometru=55 de lei=o oră de terapie.

În final s-au adunat 3608 kilometri parcurși de oameni din toată lumea, peste tot în lume. Au mers oameni în România, Spania, Polonia, Cipru, Olanda, India, Rusia, Belgia, Marea Britanie și Irlanda. Dacă acești kilometri se transformă toți în ore de terapie ar fi miracol. Important e că am conștientizat, foarte mulți dintre noi, cât de important e să te implici. Și ați făcut-o. Fie prin donație directă, fie prin mers în cele două zile astfel încât kilometri parcurși să conteze. Va mulțumim!

Pentru cei care se pricep la cifre va spun că până acum s-au adunat aproximativ 10% din banii pentru kilometri făcuți în acest sens. Adică, în total, sunt 19.486 de lei care înseamnă 354 de ore de terapie, iar în clubul 100K Walk de pe Strava s-au adunat 3608 kilometri care transformați în bani sunt 198.440.

Ziceam că o iau cu începutul și v-am prezentat deja concluzii în cifre. Mai am alte concluzii și o să le păstrez pentru final. Revin. Sâmbătă dimineață pe la ora 06:40 ne-am adunat la Arcul de Triumf eu, Daniel Osmanovici, Andrei Gligor și George Baltă, nucleul 100K Walk, după cum va spuneam. Ni s-a alăturat și Marius Furceanu, unul dintre cei doi ambasadori 100K Walk 2019. Celălalt ambasador 100K Walk 2019, Ion Boncea ( Țuri ), avea să pornească la aceeași oră cu noi doar că în județul Tulcea. Vă spuneam de oameni faini din călătoria asta… M-am bucurat enorm să văd că la Arcul de Triumf au venit să ne însoțească în primii pași Adelina și Violeta, două dintre reprezentantele Autism Voice care au ajuns să trăiască la aceeași intensitate cu noi experiența. Trebuie tot aici s-o menționez pe Beatrice, tot de la Autism Voice. De altfel, ea este cea cu care am interacționat inițial când am demarat acest proiect al căror beneficiari aveau să fie copiii cu autism de la Autism Voice. Și, cu ea, am reușit să implementăm în doar două săptămâni toată povestea asta. Ea n-a putut fi cu noi pe același drum pentru că în week-end era la Londra, dar a mers acolo 68 de kilometri. Practic eram conectați prin kilometri parcurși.

Ora 07:00. Sâmbătă 16 noiembrie. Făcusem câteva poze pentru social media, câteva interviuri pentru posteritate, am lăsat rucsacii ( știu că forma corectă e rucsacuri, dar nu-mi place cum sună și n-o folosesc ) în mașină la Victor, tatăl lui George Baltă ( un tip super fain cu ascendent în extraordinar ) care ne-a însoțit în toată călătoria și am pornit să facem 100K Walk. Habar n-aveam ce urma să fie. Adelina a rămas la “pupitrul de comandă” unde avea să primească în fiecare oră informații de la noi de pe traseu pe care să le transmită mai departe pe evenimentul de pe Facebook. Uimirea a apărut chiar la început când am aflat că o să plecăm în alergare. Ușoară, dar alergare.

După o oră aveam deja parcurși 7 kilometri.

După doua ore 15 kilometri.

La ora 10:00 eram la kilometrul 19. Am uitat să vă zic. Planul a fost să mergem pe DN1 spre Ploiești și când se fac 50 de kilometri ne întoarcem spre Arcul de Triumf.

Ora 11 ne-a prins la kilometrul 24. Ce gălăgie e pe DN1…

După 5 ore aveam 30 de kilometri.

După 6 ore eram la kilometrul 34.


Când am ajuns la kilometrul 39 trecuseră 7 ore. Deja începea să fie greu.


Aici eram la kilometrul 47 după ce Andrei Gligor îmi făcuse o “revizie” la kilometrul 43, adică masaj la ambele picioare. După masaj mi-am schimbat șosetele. Avea să fie o decizie foarte proastă pentru că din cauza lor am făcut o bășică în talpă care mi-a complicat rău viața. Încă mi-o complică. Erau foarte bune cele alese de Sorin Anghel ( alt om super fain ) și mergeau perfect în combinație cu încălțările recomandate de Nandi Csender ( alt om foarte fain ). Dar așa pățești când crezi că știi tot. Și vestele și căciulile pregătite de Mariana Macovei pentru noi erau la fix. Începea să se răcească.


La kilometrul 59,4, după 12 ore, eram deja fără George care în urma unui accident stupid la un meci de rugby a rămas într-un scaun rulant. Din această cauză, când afară sunt 40 de grade lui îi crește temperatura, iar când e frig îi scade. Ăsta e motivul pentru care a trebuitintre în mașină. N-am vrut nicicum să-l expunem vreunui pericol inutil. Oricum, el a rămas cu noi până când doar unii au reușit să parcurgă dintr-o bucată toți cei 100 de kilometri. Ce accident? Știam că întrebarea asta e mintea fiecăruia. Și eu am avut-o. S-a strâns o grămadă la un meci și a încasat o lovitură în ceafă când era pentru o fracțiune de secundă relaxat. I s-a dus bărbia în piept și i s-a fracturat coloana vertebrală în zona cervicală. Mi-a zis că a simțit că un fior electric îi străbate corpul. Atât de fragili suntem…

După 13 ore aveam parcurși 64 de kilometri. Durerile erau din ce în ce mai mari.


După 14 ore eram la kilometrul 69. Deja începeau să mi se amestece gândurile.

La ora 23 eram la kilometrul 75. Băusem o cafea, totul părea bine.

Între kilometri 75 și 77 mi s-a dereglat rău de tot starea generală. Am început să am dureri foarte mari în zona genunchilor și a tălpilor. Nu știu de unde am găsit resurse să mai merg până la kilometrul 80. M-au ajutat băieții să merg. Aveam niște dureri pe care le-am tradus așa: parcă nășteam niște copii supraponderali prin genunchi și tălpi. Plângeam de durere cu sughițuri. M-am oprit cu speranța că voi continua după câteva ore de refacere ultimii 20 de kilometri. Andrei, Daniel și Marius au continuat. Mai jos e o fotografie cu mine în mașină după ce plânsesem de durere ca o fetiță și mă mai liniștisem.

Aici, cei trei rămași în această călătorie, erau la kilometrul 90. Uitați-vă la Marius… După încă 2 kilometri n-a mai putut continua și s-a oprit. Între timp nici pe “frontul de est” situația nu era mai blândă. Țuri, care a plecat împreună cu Oliver, se opriseră la kilometrul 75 tot din cauza durerilor. Nu e așa simplu cum ai crede să faci 100K Walk.

Aici e Marius după 92 de kilometri când a decis că e mai bine să se oprească.

Daniel si Andrei au continuat. Aici erau la kilometrul 94. Aveau să alerge până la final.

Și iată că Andrei Gligor și Daniel Osmanovici au reușit să parcurgă 100 de kilometri fără oprire. M-am bucurat că am putut fi alături de ei până la finalul călătoriei lor. Mi-a părut rău că nu l-am avut în această fotografie și pe Marius, însă el mi-a zis când l-am chemat că pur și simplu nu mai poate să se dea jos din mașină.


A mai fost cineva care a făcut 100 de kilometri fără oprire. Bogdan Mateiaș a plecat de la Brașov spre Făgăraș. Călătoria lui a fost mai grea și din cauză că el era singur. Dar dacă el la 20 de ani a reușit să-și pună ordine în gânduri și s-a mobilizat să parcurgă cei 100 de kilometri sper să inspire generația al cărei reprezentant e.

Duminică în jurul prânzului m-am trezit. Eram cumva resemnat că nu voi putea face 100 de kilometri la prima ediție de 100K Walk deși eu eram “responsabil” de inițierea acestui proiect. Am încercat să mă ridic din pat. Nu mi-a ieșit, așa că am rămas în poziție prăbușită și-am luat telefonul în mână. Aveam foarte multe mesaje de încurajare din partea prietenilor care mă îndemnau să nu renunț și să mă mobilizez să fac ultimii kilometri. Știau cât de important e pentru mine să reușesc. Dar mă dureau picioarele îngrozitor. L-am sunat pe Marius Furceanu să văd ce face. Mi-a zis că a mers în acea dimineață 3,5 kilometri, dar din greșeală n-a salvat activitatea și asta nu doar că l-a enervat, dar l-a determinat să nu renunțe să facă ultimii 8 kilometri din cei 100. Și a reușit.


Drept recompensă a primit două întrebări de la mine.

“ Ce înseamnă acum 100K Walk pentru tine?

Pentru mine acum 100K Walk înseamnă emoție, foarte multă emoție și empatie.

Toți cei care au plecat în această aventură au plecat cu gândul la copiii cu autism și asta ne-a făcut să mergem mai departe de fiecare dată, chiar dacă de multe ori ne-a fost greu.

Atunci când simțeam că nu mai pot, apărea ceva care să mă facă să continui. Un telefon de la soție, un comentariu la postările făcute din oră în oră, oamenii de pe DN care ne recunoșteau și ne felicitau, seninătatea și bucuria cu care tatăl lui George ne aștepta de fiecare data în check-point-uri, faptul că oamenii ne urmăreau chiar și în miezul nopții și continuau să doneze. Au fost foarte multe lucruri care m-au umplut de emoție și la care nu mă așteptam.

Sentimentul meu era că totul se petrece doar în bula mea. O mână de nebuni au plecat să facă 100 de kilometri pentru o cauză și alți câțiva nebuni îi susțin. Dar nu a fost așa. Acțiunea noastră a căpătat o amploare foarte mare și le mulțumesc tuturor celor care mi-au demonstrate că m-am înșelat.


Cum te-a marcat prima ediție?

După această prima ediție am rămas cu sentimentul că oamenii n-au încetat să fie oameni. M-a surprins plăcut modul în care s-a mobilizat toată lumea în jurul acestei cauze. De asemenea am fost marcat de modul în care corpul meu s-a comportat. După cum îmi spunea și soția mea la telefon, “Atunci când credem că nu mai putem, să fii sigur că mai putem.”. E nevoie să fii înconjurat de oameni faini și să bei o cafea bună în toiul nopții împreună cu ei.

Am avut și perioade în care am fost doar eu, gândurile mele, frontala și chiciura care îmi intra în oase. În momentele respective am purtat niște discuții aprinse cu demonii mei, dar până la urmă s-au dovedit a fi “băieți de treabă”. Sunt un pic mai împăcat și asta îmi place teribil de mult.

Un ultim lucru, trebuie să fii un pic nebun să parcurgi 100 de kilometri într-un timp atât de scurt. Faptul că am reușit, rămâne un obiectiv important pe care l-am atins în viața mea, mai ales că totul a avut o finalitate fericită. Am reușit să strângem o sumă importantă pentru orele de terapie ale copiilor cu autism.”

Întorcându-ne la “cazul” meu trebuie să vă spun că în multitudinea de mesaje aveam și unul de la un prieten și coleg de echipă, Sorin Meleca. Zicea așa: “Sună-mă când pleci să faci ultimii 20 de kilometri pentru că vreau să vin cu tine, să nu fii singur.” Asta m-a responsabilizat și determinat să plec. Am rugat-o pe nevastă-mea să-mi dreneze bășicile ca să pot merge. Nu puteam să fac singur asta pentru că nu-mi putea mișca prea tare picioarele fără să mă doară rău de tot. Uimită că vreau să continui, dar totodată încântată ( cred ), m-a ajutat, m-a bandajat, mi-a zis să iau șosete de merinos, să nu care cumva încerc altceva, și mi-a urat succes. Încă nu eram sigur că vreau să plec. L-am sunat pe Țuri să văd cum e. Mi-a zis că are prea multe bășici și dureri prea mari ca să poată continuă să facă ultimii 25 de kilometri. I-am zis că eu cel mai probabil o să plec. Și am plecat.

La ora 14:06 am ieșit din casă cu bețe de trekking ca să mă pot ajuta la mers și de brațe. Îl sunasem pe Sorin și urma să ne întâlnim la vreo 3 kilometri de casă.


Era tare greu și anevoios din cauza durerilor, dar mergeam. Țuri m-a întrebat într-un mesaj dacă încerc să îi fac pe toți 20 de kilometri sau doar o parte. I-am zis că aș vrea să-i pot face pe toți. Chestia asta la mobilizat și a plecat și el să parcurgă ultimii 25 de kilometri deși era conștient că sunt foarte mici șansele să reușească până la ora 20:00. A reușit să facă totuși 93,6 kilometri până la oră limită. Lucru ce-l va motiva pentru ediția viitoare. Ce a reușit de fapt, dincolo de parcurgerea acestor kilometri, este să fie cel mai productiv fund raiser dintre noi, el reușind să adune aproape 8000 de lei pentru copiii de la Autism Voice. Respect, Țuri!


La ora 18:14 eram la unul dintre centrele Autism Voice pe lângă care am trecut ca să mă încarc cu energie bună pentru a putea continua. Eram resemnat că nu voi reuși, dar speram totuși să găsesc pe undeva ceva… Făcusem în mai mult de 4 ore doar aproape 11 kilometri. Mai aveam mai puțin de 2 ore până la ora 20:00 și trebuia să parcurg încă 9,1 kilometri. Stabilisem cu Adelina să îi trimit situația mea din ultimele ore, mai ales că încercam să reușesc să fac 100 de kilometri până la ora 20:00, nu în fiecare oră, cum procedasem sâmbătă, ci la fiecare kilometru parcurs.

Ora 19:14 mai aveam 5 kilometri. I-am zis lui Sorin să meargă cu un ritm de 10 minute pe kilometru ca să pot să-l urmăresc. El mi-a replicat că nu crede că voi fi în stare să merg, pentru că vedea cât de avariat sunt, și că, chiar dacă voi putea să merg ultimii 5 kilometri cu 10 minute pe kilometru, tot nu mă încadrez. Am pus ceasul să sune la ora 20:00 ca să fiu atent doar la ritm.

Ora 19:35 mai aveam 3 kilometri. Ora 19:45 mă ținea la 2 kilometri distanță. Mă gândeam să alerg ultimii 2 kilometri, dar simțeam că nu pot. Am zis totuși să cresc ritmul. Ora 19:55 mai aveam un kilometru și doar 5 minute pentru a-l parcurge. Mi-am scos tot din buzunare, am lăsat rucsăcelul și am luat-o la fugă. Era incredibil că pot alerga. Fugeam ca și când. Eram atât de aproape. Și iată cum a fost la final.

https://www.facebook.com/sebastian.vrinceanu/videos/3047111638638140/

Pe scurt…am reușit!!! Am făcut 100 de kilometri până duminică la ora 20:00 când era timpul limită pentru 100K Walk. Voi, toți cei care m-ați încurajat m-ați motivat. Proiectul ăsta s-a transformat totuși dintr-o ambiție personală în ceva mult mai intens. N-aș fi reușit să mă incadrez in timp dacă nu era Sorin cu mine, sau daca nu mi-ar fi drenat Mili bășicile, sau daca nu m-aș fi gândit la Daniel, Andrei, George, Țuri, Oliver și Marius, sau dacă nu aș fi cunoscut-o pe bunica lui Tibi care face terapie de întreținere la Autism Voice. După aceste două zile mi-e foarte clar că trebuie să ne implicăm mai mult în comunitatea în care ne dezvoltăm. Pentru mine e doar un nou început.Donații încă se pot face aici: https://atca.galantom.ro/fundraising-pages/view?id=10467 Dar mult mai important e sa înțelegem câtă nevoie au de noi cei, pe care nu vrem să-i observăm poate, din jurul nostru.Va mulțumesc!#100KWalk #garmin #fenix6xpro #2xu #bellotto #trisport #onromania #onrunning #chimpanzee #autismvoice

Publicată de Memo Sebastian Vrînceanu pe Duminică, 17 noiembrie 2019

Mai jos vă las o listă cu cei care au mers 100 de kilometri ( cel puțin ) în cadrul 100K Walk 2019.

Ștefan Tudor – 137,52 kilometri

Inna Griban (POL ) – 115,88 kilometri

Andrei Gligor – 100 kilometri

Daniel Osmanovici – 100 kilometri

Bogdan Mateiaș – 100 kilometri

Marius Furceanu – 100 kilometri

Memo – 100 kilometri

 

Ce rămane după 100K Walk 2019?

“ 100k Walk este dincolo de efortul fizic, de unghiile căzute, de bășicile din talpă, durerile de genunchi și de spate. Este singura experiență dureroasă din viața mea , care nu doare deloc.

Asta pentru că deși inițial am vrut să încerc experiența asta doar pentru mine, pentru a vedea dacă sunt sau nu capabil (s-a dovedit că nu-s  ), s-a transformat într-o experiență de neuitat.

Motivele ar fi următoarele: primul și cel mai important a fost componenta umanitară, faptul că am mers pentru o cauză, m-a motivat foarte mult să merg, pe urmă a fost implicarea altor persoane, persoane care au mers alături de mine sau au donat bani, mai apoi ar fi toată „atmosfera” generată de toți cei care au fost implicați în același timp, grija pe care o aveam pentru ceilalți, sau grija pe care o primeam din partea celorlalți.

Ar fi multe de spus, pe scurt însă, 100K Walk înseamnă un pas, un pas pentru o lume mai bună.

Dacă mă intrebi cum m-a marcat, îți povestesc doar că în timp ce mergeam duminică (e un fel de-a spune mergeam) și strângeam din dinți, m-a sunat Beatrice și mi-a spus : „Țuri, noi toți am schimbat lumea”, (recunosc, inițial m-am gândit că fata știe cu PR-ul și îmi ține discursuri motivaționale) cu greu m-am abținut să plâng, nici o secundă nu mă gîndisem așa la 100K Walk, mă gândisem doar ca efortul va ajuta copii, nu că vom schimba lumea, nu știu dacă chiar am schimbat-o, dar sigur viața mea va fi altfel de acum încolo.” – Ion Boncea ( Țuri ) – #thedeadmanwalking

“Ce înseamnă acum 100K Walk pentru tine?

Când ai doi copii nu este, uneori, timp să lași lucrurile să se așeze, să le diseci și să le înțelegi. Cel mai simplu exemplu este faptul că am adormit la 5 dimineața și la ora 7, Radu îmi spunea “bună tati!”

Încerc sentimentul pe care l-am trăit și după Maraton pentru Kassandra. Ce am făcut noi este așa de mare încât limitele și implicațiile le vom descoperi mult mai târziu. Spuneam acest lucru sub o altă formă și atunci când eram la kilometrul 70. Un lucru este sigur, sunt fericit ca acțiunea noastră a mobilizat atâția oameni.

Cum te-a marcat prima ediție?

Fizic a fost un impact mai mic decât mă gândeam, rezultat al tututor alergărilor cu Andrei. Asta mă bucură și mă înspăimântă. Credeam ca 100K Walk va fi o limită, dar nu este deloc așa. Psihic a fost interesant. Mixul de oboseală și frig a făcut să vorbesc mult cu mine cu voce tare, să ridic vocea la Andrei sau să mă gândesc cum ar fi să iau Expresul spre București, doar pentru că avea această variantă. Pot și asta e bine pentru că este nevoie de mai mai multe ediții de 100K Walk. Realizezi că ajutorul tău este bine primit și necesar, deci nu trebuie să mă/ne oprim. “ “Marcajul” este pozitiv pentru că am avut în jur 4 oameni de care am avut ocazia sa mă apropii și mai tare, pentru că sunt minunați. “ – Daniel Osmanovici


“ Acum, că am ajuns la finalul primei ediții de 100K Walk, pot spune cu toată sinceritatea că pentru mine parcurgerea celor 100 de kilometri a însemnat în primul rând emoție și recunostință. Emoție, pentru că am fost înconjurat de oameni senzaționali care au făcut din acest drum un scop în sine și recunostiintă pentru că fără să îmi dau seama, au venit alături de noi și de copiii de la Autism Voice cărora le este dedicat proiectul, peste 300 de persoane din toată lumea, unii donând, alții alergând în pas cu noi. 100K Walk este fără doar și poate un proiect care creează o legătură între oameni total necunoscuți, dincolo de cuvinte. “ – Andrei Gligor


“ 100K Walk este o ocazie perfectă să afli răspunsuri la multe întrebări despre tine, este cursa care te trece prin toate stările, de la râs la plâns și de la plâns la cea mai puternică stare de motivație în numai câteva minute. As repeta experiența 100K Walk în aceeași formulă oricând.” – George Baltă

“ Ce înseamnă acum 100K Walk pentru tine?

Este o zi de alegeri. Ziua când mai mulți oameni aleg să își doneze timpul, pașii, resursele pentru o lume mai bună. E o zi în care mai mulți oameni se unesc din același motiv. E o zi în care suntem uniți, chiar dacă nu suntem fizic impreună, și suntem alături unul de celălalt, pană la ultimul pas.

Cum te-a marcat prima ediție?

Mi-a dat un restart de care aveam nevoie. Mi-am adus aminte de proverbul african “Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeți impreună”. Lucrurile bune se construiesc pas cu pas și din aproape în aproape, și, mai important, nu singur. Iar atunci când ai oamenii potriviți lângă tine, îndrăznești să visezi că poți schimba lumea. Măcar puțin. ” – Adelina Anghele – Autism Voice


“ Ce înseamnă acum 100K Walk pentru tine?

Aș putea scrie rânduri și rânduri și tot nu ar fi de ajuns să exprim tot ce a însemnat 100K Walk 2019 pentru mine. A fost un marș al voinței, al omeniei, a fost o dovadă că atunci când sunt uniți, când avem un scop care depășește nevoile personale putem într-adevăr să mutăm munții. Mai mult decât atât au fost 2 zile în care mi s-a demonstrat încă o dată că, atunci când pui suflet în ceva, rezultatele sunt uimitoare.

Deși a trecut aproape o săptămâna încă simt valuri de recunoștință pentru toți cei care s-au implicat, pentru inițiatorii mișcării și mai ales pentru Memo care și-a “dezgolit” sufletul în față noastră și a creat acest moment de o intensitate extraodinara.

Cum te-a marcat prima ediție?

Am trecut în cele 2 zile și în cei 68 de kilometri parcurși de mine, prin toate stările posibile: de la fericire, entuziasm la oboseală și plâns. Am trăit toate emoțiile la o intensitate maximă, alături de fiecare dintre inițiatorii și ambasadorii 100K Walk. Sunt în continuare uimită de conexiunea puternică pe care am reușit să o stabilesc cu cei care au participat și cu siguranță, cu mulți dintre aceștia, voi avea un viitor frumos și pe mai departe. 100K Walk mi-a arătat că sunt mai puternică decât credeam, că pot face mai mult decât aș fi gândit vreodată și mi-a dat un boost extraordinar. După tot ce am trăit în aceste zile, simt că împreună am mișcat un domino și că traseul multor oameni și ai copiilor noștri din Autism Voice s-a modificat, chiar și cât de puțin. Este un sentiment extraordinar să știi că, prin timpul și energia ta, ai reușit să aduci puțin soare acolo unde este cel mai necesar. “ – Beatrice Ionescu – Autism Voice


Eu nu voi trage neapărat o concluzie pentru că mă bucur de două aspecte: primul e că m-am convins încă o data cât de important e să ai răbdare. Doar dacă ai răbdare poți face 100K Walk. Trebuie musai să te împrietenești cu timpul. Și al doilea, e faptul că mă bucur că am văzut cât de mulți oameni doresc să se implice activ în schimbarea calității vieții celor din jurul lor care au nevoie de asta. Și sunt dispuși s-o facă și dacă nu-i cunosc pe cei pe care-i ajută. Pentru mine 100K Walk 2019 este doar prima parte a unui drum pe care voi merge în fiecare an până când nu voi mai putea merge 100 de kilometri. Acum port în suflet responsabilitatea cu care m-au investit toți cei care s-au implicat sub orice formă ca acest proiect să prindă o formă atât de frumoasă.

Dacă doriți să experimentați călătoria 100K Walk 2019 din perspectiva unui radio reportaj vă ofer AICI ( https://www.mixcloud.com/CARDIOGUERRILLA/cardioguerrilla-101-21112019/ ) înregistrarea emisiunii CARDIOGUERRILLA în care am făcut un fel de „radiografie” pe acest eveniment care a devenit o … mișcare. Anul viitor cei care reprezintă nucleul evenimentului vor parcurge cei 100 de kilometri cel mai probabil la Londra. Iar în 2021 la Paris. Sau Roma. Or, something..

Vă mulțumesc.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *