Un week-end pe an satul Moieciu de Sus devine capitala Romaniei la alergare montana

Desi noi de cele mai multe ori putem fi vazuti la evenimentele care implica biciclete de orice fel, exista momente cand vrem sa (ne) descoperim natura si in cadrul altor evenimente. De aceasta data ne-am bcurat de un super eveniment de trail running, din cate am inteles de la cei care iau parte la el de mai mult timp e unul dintre cele mai iubite si indragite din tara, Salomon EcoRun Moieciu. Despre partea „teoretica” a evenimentului am mai discutat si aici.

Unii dintre noi s-au aflat la un astfel de eveniment pentru prima oara si au fost placut impresionati nu doar de organizare, ci si de frumusetea traseelor, totul dus spre superlativ. Dincolo de frumusetea evenimentului am observat si complexitatea acestuia. Cu ocazia Salomon EcoRun Moieciu destinul zonei a fost schimbat in bine pentru totdeauna. Si odata cu acest lucru si destinatia a capatat, de la o editie la alta, o alta față. Pentru ca nu e simplu sa „primesti” peste 2000 de musafiri si insotitorii acestora in „vizita”, astfel incat tota lumea prezenta sa revina in numar mai mare in anul urmator. Acesta este motivul pentru care orice sat poate deveni capitala, sau cum ar fi spus Napoleon: „Fiecare soldat poarta in ranita un baston de maresal.”

Unul dintre cei doi noi colegi de echipa, de la divizia legal, a scris cateva randuri despre cum a trait prima lui experienta de trail running in cadru organizat. Victor Trifan ai legatura:

” Sambata trecuta, pe 4 mai, am participat, pentru prima dată la Ecorun, in Moieciu de Sus. Mai mult decat atat, a fost primul concurs ”oficial” in care am imbracat, mandru, tricoul BIKE FM. Urma o poveste frumoasă.

MEMO s-a ocupat de înscrierea mea și bine a făcut, pentru ca aveam să trăiesc alături de el si de prietenul Remus, o super experiență. Chiar și acum, în timp ce scriu cateva randuri, genunchii au grijă să imi amintească in mod constant că a fost ceva de neuitat.

Startul urma să se dea sambata la ora 09.30, așa încat ne-am organizat să plecăm de vineri, chiar înainte de rush-hour-ul de ora 18.00. Am ajuns cu bine la Moieciu de Sus, unde ne-am cazat si ne-am relaxat cu niste vin bun de Vrancea. Intrebati-l pe Remus mai multe. Da, stiu, trebuia să ne punem la somn, pentru că a doua zi urmau 14 km de alergare pe munții patriei. Mi s-a spus că diferența de nivel este de peste 600 de metri si ca traseul este destul de dificil, însă eu erau prea obosit după o săptămana de muncă si prea fascinat de peisajele Moieciului.

Cum ziceam, sambata dimineata, cu mic, cu mare (mai mult cu mare, că tura organizată pentru copii urma să se intample, in aceeasi zi, dupa-amiaza), peste 2000 de suflete, s-au infățișat la linia de start. S-a plecat pe binecunoscutul ”stomp-stomp-clap” inventat de Brian May. Un motiv in plus ca adrenalina să se instaleze confortabil pentru următoarele două ore si jumătate.

E drept că văzusem cu colegul si prietenul Remus, desfășurarea traseului, pe monitoarele amplasate foarte frumos de organizatori in cortul de langa Vlahia Inn, insă niciunul dintre noi nu s-a asteptat la o asemenea cursă, mai ales că finalul era in coborare. Sună reconfortant, nu? Să termini o cursă pe munte în coborare… ce poate fi mai frumos?! Ei bine, aveam să am o mare surpriză.

Cred că primii 2-3 km au fost destul de lejeri, cu o portiune pe asfalt. Traseul urma cursul unui parau, adia vantul, soare, răcoare, are curat. Ce mai ! Deconectare totală! Să tot vii la alergari pe munte! Am plecat in formulă de trei, insă Remus a zis ca vrea să ia premiul cel mare si ne-a lăsat in urmă in primii 500 de metri. Am continuat ”la brat” cu Memo, insă el si-a păstrat energia pentru mai tarziu, cand avea să arate lumii intregi cum se urcă un munte.

La un moment dat, se formase un ”dop”. Se trecea un podet lat cat să incapă o persoană, peste paraul de care vă ziceam. Moment bun, ne mai tragem sufletul, pana ne vine randul să traversăm. Dar nu cred că mi l-am tras asa bine, pentru că ceea ce urma, avea să depășească toate pregătirile. Mai bine zis, nu cred că există suflet suficient de tras pentru asa ceva.

Urmau 2 km, cred, de urcare abruptă si serpuită. Acolo l-am pierdut pe Memo. De fapt, el m-a părăsit. Părea că o energie de niciunde, un spirit competițional ce zăcea ascuns, deodată a ieșit la lumină si Memo a dat drumul la alergare ca si cum n-ar exista acea pantă. Usaine, ai fi gelos! Am incercat să țin pasul, dar nimic. Memo era acest Asterix, in fugă după Cleopatra, acest Road runner speriat de coiot. Cred că văzuse el ceva..

In fine, m-a lăsat singur si mi-am setat propriul ritm. Am ajuns in varf, la borna de 5 km, unde mă astepta o adevărată oază. Doamne, cat de bună era apa aia!! Foarte bună ideea organizatorilor de a fixa punctul de hidratare acolo. Eram atat de insetat si incins, incat nu mai voiam să plec de acolo. Aveau să mă liniștească, spunandu-mi că peste alti 4-5 km, mai urma un checkpoint, unde voi găsi si apă, dar si mancare. Foarte bună incurajarea! Parcă mă cunoșteau.

A urmat o coborare destul de lină, ce mi-a amintit instant de coborarile de pe Măgura Moineștiului, pe drumul forestier de la ”cazan”, coborari pe care le făceam in copilărie, in alergare, bineinteles!

Am iesit din pădure si avea să mi se arată o priveliște dintre cele mai frumoase: mici case din lemn, căpițe de fan tuguiate si munți cu creste inzăpezite, pe care puteai să ii atingi, dacă intindeai mana destul. Stiu că poate părea stupidă descrierea, insă cand trăiești/lucrezi intre beton, sticlă sau alte astfel de materiale ce nu permit trecerea oxigenului, reacția nu poate fi decat asta. N-am avut ce să fac si m-am oprit, din cand in cand, doar ca să admir frumusețile, iar nu pentru că ieșea sufletul din mine ”in căutarea lui Memo”, pe care il simteam că nu e foarte departe. Sau cel puțin, așa mă incurajam.

M-a furat peisajul si nici n-am simtit cum am ajuns ”la scoala”, la borna de 9,5 km. Ne asteptau voluntari cu apă si tot felul de bunătăți. Acolo l-am zărit, de departe, pe deal, ca in filmul cu Mircea a lui Sergiu Nicolaescu, pe Memo. Era sprinten, semn că ”băgase benzină”. Nu m-am lăsat mai prejos si am infulecat si eu cate ceva, cat să imi refac energia pentru ultimii 5 km. Peisajul a rămas cumva acelasi, insă in loc de casele mici de lemn, au apărut tot felul de vile, vilișoare, pălățele, conăcuțe. Nu cred că diminutivele limbii romane sunt in stare să mă ajute să explic cat de cat formele locative ce se desfășurau pe toată valea Moieciului. Si cică e grea viata?!

Una peste alta, am grăbit pasul pentru că simteam că urmează partea cea mai bună, acel ”finish” in coborare, despre care vă vorbeam la inceput. La un moment dat, a inceput să se audă si muzica de la punctul de start/finish. Ce să mai…inca puțin si gata. Inca puțin și vin aplauzele. Dar ceea ce nu ințelegeam era faptul că parcă eram prea aproape si prea sus, față de acel punct care era jos de tot. Oare cum aveam să cobor? era intrebarea care tot nu-mi dădea pace. Mai bine stateam linistit, pentru că ceea ce urma să cobor era un traseu serpuit, in trepte, pe o distanta de aproximativ 500 metri. Genunchii mei voiau acasa intinsi in pat, blocați sub biroul de la muncă, ba chiar pe marmura rece a bisericii, dar numai nu acolo. Tot coboram si nu se mai termina. Cu siguranță, dacă genunchii aveau maini, imi luam o bătaie soră cu moartea. Dar pentru că puterea exemplului e cea mai bună, un domn spre 60 de ani trece pe langa mine sprinten ca si cum drumul lui era spre 59 de ani, iar nu spre 61. Am incercat, cu tot protestul genunchiului drept, să mă țin de el si să mă bucur de ulimele sute de metri ai cross-ului pe asfalt, în aplauzele si incurajările privitorilor.

După 2 ore si jumtate si 2100 de calorii arse, am trecut linia de sosire si am primit o frumoasă medalie. Au urmat pozele de final, cu restul echipei, care ajunsese deja si refacerea caloriilor pierdute. A fost o experientă deosebită, pe care o vom repeta cu siguranță, poate intr-o formulă mai numeroasă, nu de alta, dar ca sa nu mai raman eu ultimul.

Felicitări organizatorilor!

P.S. Pata de culoare roz de pe mine este intentionată. Am inteles că de anul acesta, urșii nu mai manancă ciocănele fondante. Ii mulțumesc, pe această cale, lui Memo că m-a ajutat să scap de urși, ca de apărut in toate pozele, nu am scăpat. ”

De la noi din echipa au mai fost prezenti la Salomon EcoRun Moieciu (dupa cum ati vazut mai sus) Memo, dar si Remus Jigau, si el tot nou intrat in echipa de la divizia legal, Alin Oprea si, singurul care s-a incumetat sa alerge la proba de maraton, Marius Furceanu.

Ramane acum sa asteptam inca un an pentru a ne bucura de trail running in cadrul unuia dintre cele mai apreciate concursuri de trail running din aceasta parte de lume, Salomon EcoRun Moieciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *