Geraint Thomas purtând tricoul galben la finalul etapei de pe l'Alpe d'Huez, 19 iulie 2018. AFP PHOTO / Marco BERTORELLO

Turul, conform lui G

Din ce super-fibră e făcut tricoul galben de câștigător al Turului Franței? Ce fire invizibile îl leagă de ciclistul care-l poartă și ce proprietăți magice are culoarea lui, de impune respect în pluton, dar și pe marginea drumului, peste tot pe unde trece? Ultimul ciclist care l-a câștigat, britanicul Geraint Thomas, povestește în cartea ‘The Tour according to G’ despre efortul, sacrificiile și tăria mentală de care ai nevoie pentru a păstra tricoul galben până la Paris. Pentru el, experiența a fost atât de copleșitoare, încât la finalul discursului de pe Champs-Elysees a lăsat microfonul să cadă, într-un gest care sugera că, după ‘Vive le Tour!’, nu mai rămân prea multe de spus.

Text de Elena Nicolae

Geraint Howel Thomas sau, mai simplu, G, a obținut primele performanțe pe velodrom, în proba de urmărire pe echipe – a câștigat trei Campionate Mondiale și două medalii olimpice de aur, în 2008 și 2012 -, dar s-a remarcat rapid și pe șosea, câștigând, ca junior, una dintre cele mai dificile competiții de o zi, Paris-Roubaix, supranumită și Iadul din Nord. În scurt timp a devenit specialist în curse clasice, de o zi, cu victorii notabile în Commonwealth Games (2014) și E3 Harelbeke (2015), dar a câștigat și curse de o săptămână – Paris-Nice (2016), Tour of Alps (2017) și Criterium du Dauphine (2018) – demonstrând că are stofă pentru marile tururi.

Când a pedalat prima dată pe Champs-Elysees, în 2007, Thomas s-a simițit privilegiat că a reușit să termine primul său Tur al Franței. 11 ani mai târziu, întreaga paradă organizată pe cel mai frumos bulevard din lume i-a fost dedicată. Momentul a fost cu atât mai copleșitor, cu cât a venit după un 2017 în care totul a părut să fie împotriva sa. Dar înainte de a intra în mintea lui G, haideți să ne amintim cum a fost Turul Franței 2018:

“Drumul vine spre tine repede, când cazi. Nu există o modalitate bună de a cădea. Când cazi, corpul primește primul lovitura, dar mintea suferă mai mult. Turul Franței 2017. Sunt pe locul 2 în clasamentul general; doar colegul meu de la Sky, Chris Froome, este mai bine plasat. Am îmbrăcat tricoul galben după ce am câștigat, pe ploaie, prologul de la Dusseldorf și l-am păstrat pentru încă patru zile. Încă îi simt atingerea.

Deja au fost câteva căzături. Alejandro Valverde și-a spart genunchiul, după ce s-a dus jos într-un colț alunecos al acelui prolog de sâmbătă după-amiază. Eu am lovit puntea de trei ori în primele opt etape, dar toate căzăturile au fost minore, nu m-au împiedicat să mă ridic și să urc din nou pe bicicletă.

Etapa 9, de la Nantua, în Munții Jura, la Chambery – un traseu întortocheat de 181 de km. Șapte vârfuri de trecut, peste 4.500 de metri de urcat pentru picioare. Suntem pe Col de la Biche, prima urcare de categoria 1 din cursă, ceea ce înseamnă că este prea abruptă și prea grea pentru noi toți, dar, tocmai de-asta, provocatoare. 10,5 km pe o pantă de 9%. Schimbi pe cel mai mare pinion și pe cea mai mică foaie și începi să lucrezi, în timp ce picioarele îți iau foc și inima bate să-ți sară din piept.

Începe să plouă. Drumul, oricum șerpuitor și alunecos, devine din ce în ce mai înșelător, cu fiecare minut rece și umed. Pedalăm în fața plutonului – o linie albă de tricouri Sky – încercând să impunem ritmul, să înăbușim atacurile și să controlăm cursa. Luke Rowe, vechiul meu prieten și coleg de la clubul de ciclism Maindy Flyers din Cardiff, conduce ostilitățile. Eu sunt în poziția cinci sau șase, inconfortabil, dar în control, așteptând să se termine cățărarea.

O accelerare din pluton încearcă să ne surprindă. Sunt tricourile maro cu alb și bleu ale echipei franceze AG2R, lucrând pentru liderul Romain Bardet, care, cu aparența lui de băiețaș, este o amenințare permanentă pentru noi în munți. Un sprint pentru punctele din vârf la care se bagă cei care vânează clasamentul King of the Mountains (…) Mă ridic de pe șa în pedale, dar când ajungem pe vârf și vedem drumul coborând înainte, mă trezesc pe poziția a noua. Toți vor să fie cât mai în față posibil, pentru a limita șansele unei căderi, dar chiar nu este nevoie de acest stres. Ni-l provocăm singuri.

Dacă o echipă atacă pe coborâre, cu atât de mulți km rămași până la final, va menține ritmul toată ziua, ca să-și păstreze avantajul? Nici o șansă. Șansele sunt de 200/1. Deci de ce nu stăm fiecare unde suntem să coborâm ca și cum am fi la antrenament? Oh, este Turul, trebuie să te stresezi, nu? Este suficient ca o echipă să atace și te trezești în fața unei algeri crude: rămâi relaxat și aluneci în spate, sau te alături. Trebuie să te alături! Mai sunt 110 km; în acest moment poziția mea nu este o problemă majoră pentru clasamentul final, dar pe această coborâre îngustă și întortocheată nu știi niciodată ce se poate schimba. Cu cât ești mai în spate, cu atât ești forțat mai tare să urmezi alegerile și greșelile celorlalți, decât să-ți croiești propria trasă. Dacă ciclistul din față frânează, trebuie să frânezi și tu. Ciclistul care e cu trei biciclete mai în față ia mai larg o curbă, dar pe următoarea o taie mai strâns – trebuie să reduci viteza ca să eviți să atingi roți, iar dacă reduci viteaza, trebuie să lucrezi mai mult ca să recuperezi, să accelerezi după curbă, ca să nu rupi elasticul ce te ține legat de ceilalți. Toți știm asta. Așa că se declanșează o cursă în timpul cursei – fiecare ciclist luptă pentru a mai urca o poziție, asumându-și riscuri, dându-și coate și indicații, înjurându-se. Vrei să o lași mai încet, dar știi că în secunda în care faci asta, ceilalți te vor depăși. Trebuie să lupți ca să-ți păstrezi poziția. (…)

O privire în urmă. Rafal Majka, ciclistul polonez de la Bora-Hansgrohe. Cască aquamarine, ochelari cu ramă albă. Altă curbă, Majka tot în spatele meu. Îmi declanșează amintiri din Turul 2015, etapa 16, când, pe o altă coborâre tehnică, Warren Barquil a luat o curbă la dreapta mult prea tare și a intrat direct în mine. L-am salvat, l-am sprijinit, dar m-a scos de pe șosea, în stil Mario Kart. Am dat mai întâi cu capul într-un stâlp de telegraf și apoi m-am prăbușit la pământ, în șanț. Îl las pa Majka să treacă. E prea mult să risc în acest punct, am prea mult de pierdut. Majka trece, iar eu răsuflu ușurat. Este timpul să mă liniștesc, să mă calmez, la 70 km/oră. O curbă strânsă la dreapta. Copaci pe pantele de sus, petece de lumină argintie pe drum, unde s-a adunat apă, pete întunecate pe porțiunile poroase, unde apa s-a zvântat deja. Nu mai las pe nimeni să treacă. Unul e destul. Gata cu nebunia. Iau colțul și Majka este jos, fix în fața mea. Pentru o secundă imaginea mi-a înghețat în minte, dar în secunda următoare bicicleta mea este peste a lui, iar drumul mă izbește dintr-o parte. Scârțit de cauciuc, strigăte, sunet de carbon care se sparge și un alt corp care se izbește de asfalt, pe urmă liniște bruscă. Hemoragia de secunde te sperie, nu genunchiul sau cotul sângerând, nu pielea rașchetată de pe umăr sau de pe spate. Înapoi în cursă. Doar că, de data asta, nu pot să mă ridic. Ceva nu e în regulă. Pot să mă întorc, dar nu pot să mă sprijin pe mâna dreaptă. Nu știu ce s-a întâmplat cu Majka, dar îl văd la câțiva metri, cu tricoul sfâșiat pe piept și pe stomac. Mai jos e lățit pe drum și Matteo Trentin, italianul care pedalează în albastru pentru Quis-Step. O voce familiară în urechea mea. Este Bernie Eisel, austriacul care a pedalat cu mine la Sky, unul dintre băieții buni. Este la Dimension Data acum, și putea să nu se oprească, dar s-a oprit.

‘G, Ești ok?’

‘Dada, mergi înainte, nu mă aștepta.’

Într-o clipă Bernie clipsează și dispare. O mașină oprește în spatele meu și aud vocea doctorului Juan Mercadel, căruia noi îi spunem Jimmy. Mă așează pe spate și îmi verifică capul și gâtul, spatele, umerii. Partea dreaptă mi-e amorțită și mă doare.

‘G. Este calvicula. Cred că e ruptă.’

Nu pedalezi ca să auzi asemenea lucruri. Am pedalat un Tur întreg cu pelvisul rupt, după o căzătură, chiar la începutul cursei din 2013. Trebuia să fiu urcat pe bicicletă în fiecare dimineață, pentru că nu puteam să-mi ridic destul de sus piciorul ca să-l trec peste cadru. Nu pedalezi pentru că ar avea sens. Ești încăpățânat când alții sunt slabi, fără ezitări când alții se destramă.

(…) ‘Nu poate fi. Sunt în regulă.’

‘G. Îmi pare rău. E ruptă’

(…) (În mașina tehnică). Încă am stația în buzunar, iar în casca ce se bălăngăne lângă ureche îl aud pe directorul sportiv Nico Portal vorbind cu cicliștii de pe drum. E ca și cum ai asculta muzica de la o petrece privată, așezat pe treptele celui mai exclusivist club de noapte din lume. Ai fost acolo, în mijlocul tuturor, cu zgomotul, pericolul, entuziasmul, senzația de slăbiciune, de viteză și de putere. Și acum ai plecat, ai fost alungat, lăsat pe dinafără, cu toți ceilalți care nu s-au descurcat, care nu s-au antrenat cinci ore pe zi, care nu s-au înfometat până când nu le-au rămas decât pomeții pe față, iar nasul, ochii și urechile par să le fi crescut.

 

(…) Mașinăria merge mai departe fără tine. Turul nu privește niciodată înapoi, doar înainte. Nu poți să te uiți în oglinda retrovizoare, de pe bicicletă. Pedalezi pe bicicletă, te prăbușești de pe bicicletă. Am căzut în Europa, în America de Sud, în Australia. Am căzut pe șosele și pe velodroame. Am căzut în munți și printre copaci.

Îți spui că nu ești blestemat. Că se întâmplă tuturor. Este riscul meseriei. M-am prăbușit în timpul contratimpului din Tirreno-Adriatico, am sărit peste o barieră și am alunecat pe o pantă stâncoasă, unde mi-am spart pelvisul și scafoidul. M-am prăbușit în timpul sprintului final la Tour Down Under în 2011, în timp ce-l conduceam pe Ben Swift, din cauza a doi cicliști care au crezut că se pot strecura amândoi printr-un spațiu în care încăpea doar unul. Mi-am rupt splina pedalând în Sydney, la o lună după ce am absolvit junioratul, aterizând peste pipa ghidonului – nu am avut nicio rană la suprafață, dar trauma a fost puternică înăuntru.

Când ești o față proaspătă și ai toată cariera înainte, îți revii repede, atât fizic, cât și mental. Te recuperezi rapid și întotdeauna ai o altă țintă pe care să te concentrezi. Durerea e temporară, viitorul e în față. Când treci de 30 de ani, ești un ciclist mai bun și mai înțelept. Ai apucat să vezi grupul select al cicliștilor de top, viteza cu care vechii împărați sunt detronați și copii noi se afirmă. Ai văzut prieteni și rivali câștigând cele mai mari premii și ai văzut ce a făcut acest lucru pentru reputația lor și pentru împlinirea lor.

Înțelegi că trebuie să profiți de fiecare șansă și că poate dura o viață să-ți intri în formă. Când am mers în Giro d’Italia în mai 2017, cu două luni înaintea Turului și de căzătura de pe Col de la Biche, a fost punctul culminant al celor mai intense șase luni de antrenament din viața mea. Pentru prima dată de când sunt la Sky, am fost numit căpitan de echipă. Fără Froomey, nu la Giro. Șapte dintre coechipieri erau acolo să mă sprijine; eu și Landa eram săgețile gemene de la vârf. Și eram în formă.

(…) O motociclietă a carabinierilor mi-a stat în cale. Parcată pe marginea drumului, imediat după o curbă, direct în calea trenulețului de cicliști care nu aveau nicio bănuială despre ce-i așteaptă după colț. Nu ai cum să observi la timp lucrurile de genul ăsta, când pedalezi cu viteză, astfel încât să poți evita coleziunea.

14 mai 2017, etapa 9 Giro d’Italia. Photo : Yuzuru SUNADA

(…). Rănile fizice s-au vindecat repede, dar sperietura a fost mai profundă. Giro trebuie să fie lovitura mea. Mă apropiam de vârful piramidei.

(…). Se întâmplă accidente în timpul cursei. Majka nu s-a prăbușit intenționat în fața mea. Cobora ca să câștige. Dar o motociletă de poliție staționată pe marginea drumului într-un colț orb? Asta nu ar trebui să se întâmple niciodată. Este ridicol. Cel puțin în Tur am câștigat o etapă și am purtat tricoul galben. Am fost lider pentru câteva zile și am primit la finalul fiecărei etape câte un leu de pluș numai bun de îmbrățișat și de dus acasă. Italia m-a lăsat cu nimic, când eram gata să demonstrez cinicilor că am tot ce trebuie.

(…) Am trecut peste blocând totul în minte mea: nu am vorbit despre asta, m-am refugiat în lumea mea, tăcând când alții vorbeau, derulând iar și iar accidentul în cap. După Tur, m-am dus să-mi vadă un specialist umărul. Șofând spre casă, am rămas blocat în trafic. M-am uitat în jur, înconjurat de tot felul de lumini și de oameni nervoși. Nu-mi venea să cred că stau acolo, la o intersecție în centrul Cardiff-ului, când ar fi trebuit să pedalez în Alpi.

(…) Nu vrei să fii definit de căzături. Nu vrei să fii ciclistul ăla despre care ceilalți spun că e ghinionist. Mai bine să fii norocos pe prima poziție a podiumului, decât ghinionist în ambulanță. Niciodată n-am crezut că sunt blestemat. Am încercat să merg mai departe. Recuperare, privit înainte, tot timpul cu o altă cursă așteptându-și rândul.

(…) În interviuri sunt liniștit. Nu vorbesc despre ce aș putea să fac sau încotro să mă îndrept. Nu sunt un sprinter sau un boxer. Nu îmi pasă de hype, doar de cursă. Nu înseamnă că-mi lipsește ambiția sau motivația. Nu înseamnă că nu-mi pasă. Înseamnă că mă antrenez o oră în plus, după o zi deja lungă și extenunată în Munții Teide din Tenerife, când restul băieților se întorc la hotel pentru masaj și mâncare. Înseamnă că-mi lucrez corpul până la extrem, chiar dacă pe urmă sunt incapabil să mănânc și să-l recompensez, cum ar vrea ceilalți. Înseamnă că merg la culcare flămând și că mă trezesc atât de obosit încât trebuie să mă bazez pe gravitație, ca să mă ajute să-mi cobor picioarele din pat. Nu este nimic mai bun decât să le demonstrezi celor care te contestă că greșesc.

(…) Și asta am făcut, pe măsură ce 2017 se transforma în 2018. Nu a fost ușor. Eram în cea mai bună formă din viața mea, dar nu câștigasem nimic care să arate asta. Viermele periculos care se învârtea în capul meu îmi repeta continuu: o să mai fiu vreodată într-o asemenea formă? Este atât de rar… M-am apărat cu o logică neobișnuită: bineînțeles că o să mai fiu în formă, nu am ajuns aici pentru că sunt norocos. Știu cum am ajuns să fiu în formă, toată muncă pe care am făcut-o, kilometri pe care i-am urcat, kilogramele pe care le-am topit. Nu trebuie decât să fac la fel și o să fiu din nou în formă. Asta este tot ce pot să fac. Anul viitor poate că altcineva va fi super-puternic. Aș putea avea din nou ghinion. Nu pot să controlez nici una , nici alta. Nu-mi rămâne decât să mă concentrez pe mine. Mi-am spus că 2017 a fost punctul culminant al ghinionului meu. Nu poate să fie așa mereu. Mai bine să continui să fac lucrurile bine, Să găsesc cea mai bună formă posibilă. Să pedalez în locul potrivit în pluton. Și până la urmă se va întâmpla.

Într-un anume an, într-o anume cursă, o să le arăt eu.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *